Statul şi revoluţia

Capitolul al II-lea
Statul şi revoluţia. Experienţa anilor 1848-1851


  1. Ajunul revoluţiei
  2. Bilanţul revoluţiei
  3. Cum punea Marx problema în 1852


 

1. Ajunul revoluţiei

Primele opere ale marxismului ajuns la maturitate, „Mizeria filozofiei“ şi „Manifestul Comunist“, se referă tocmai la perioada ajunului revoluţiei din 1848. Datorită acestei împrejurări, pe lîngă expunerea bazelor generale ale marxismului, găsim în aceste lucrări, într-o anumită măsură, oglindirea situaţiei concrete revoluţionare de atunci, şi de aceea ar fi, cred, mai potrivit să examinăm cele spuse de autorii acestor lucrări despre stat cu puţin înainte de a fi tras concluzii din experienţa anilor 1848-1851.

„...Clasa muncitoare - scria Marx în „Mizeria filozofiei“ - va înlocui, în cursul dezvoltării ei, vechea societate burgheză cu o asociaţie care exclude clasele şi antagonismul dintre ele, iar putere politică propriu-zisă nu va mai exista, pentru că puterea politică este tocmai expresia oficială a antagonismului dintre clase din societatea burgheză“ (p. 182. ed. germ. 1885)[21].

Este instructivă compararea acestei expuneri cu caracter general a ideii dispariţiei treptate a statului după desfiinţarea claselor cu expunerea făcută în „Manifestul Comunist“, care a fost scris de Marx şi Engels cu cîteva luni mai tîrziu, anume în noiembrie 1847:

„...Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puţin latent, dinăuntrul societăţii actuale, pînă la punctul cînd acesta se transformă într-o revoluţie deschisă şi cînd, răsturnînd prin violenţă burghezia, proletariatul îşi întemeiază dominaţia sa...

...După cum am văzut mai sus, primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea“ (textual : înălţarea) „proletariatului la rangul de clasă dominantă, este cucerirea democraţiei.

Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mîinile statului, adică în mîinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, şi pentru a mări, cît se poate de repede, masa forţelor de producţie“ (p. 31 şi 37, ed. a 7-a germ. 1906) [22].

Aici e formulată una dintre cele mai remarcabile şi mai importante idei ale marxismului cu privire la problema statului, şi anume ideea de „dictatură a proletariatului“ (cum au început să se exprime Marx şi Engels după Comuna din Paris)[23], precum şi definiţia extrem de interesantă a statului, definiţie care face şi ea parte din „cuvintele uitate“ ale marxismului. „Statul, adică proletariatul organizat ca clasă dominantă“.

Această definiţie a statului nu numai că n-a fost explicată niciodată în literatura de propagandă şi de agitaţie, astăzi dominantă, a partidelor social-democrate oficiale. Mai mult. Ea a fost anume dată uitării, pentru că este absolut incompatibilă cu reformismul şi spulberă prejudecăţile oportuniste curente şi iluziile mic-burgheze cu privire la „dezvoltarea paşnică a democraţiei“.

Proletariatului îi e necesar statul - acest lucru îl repetă toţi oportuniştii, social-şoviniştii şi kautskiştii, încredinţîndu-ne că aşa rezultă din învăţătura lui Marx, „uitînd“ însă să adauge, în primul rînd, că, după Marx, proletariatului îi e necesar numai un stat care să dispară treptat, adică astfel alcătuit încît să înceapă imediat să dispară şi să nu poată să nu dispară. Iar în al doilea rînd, oamenilor muncii le este necesar „statul“, „adică proletariatul organizat ca clasă dominantă“.

Statul este o organizare specială a forţei, o organizare a violenţei în vederea reprimării unei anumite clase. Dar care clasă trebuie reprimată de către proletariat? De bună seamă, numai clasa exploatatoare, adică burghezia. Oamenii muncii au nevoie de stat numai pentru reprimarea împotrivirii exploatatorilor; să conducă această reprimare, s-o înfăptuiască este în stare numai proletariatul, singura clasă revoluţionară pînă la capăt, singura clasă capabilă să unească în lupta împotriva burgheziei, pentru completa ei înlăturare, pe toţi cei ce muncesc şi sînt exploataţi.

Claselor exploatatoare le e necesară dominaţia politică în vederea menţinerii exploatării, adică în interesul egoist al unei minorităţi infime, împotriva majorităţii covîrşitoare a poporului. Claselor exploatate le e necesară dominaţia politică în vederea desfiinţării totale a oricărei exploatări, cu alte cuvinte în interesul majorităţii covîrşitoare a poporului, împotriva minorităţii infime a proprietarilor moderni de sclavi, adică împotriva moşierilor şi capitaliştilor.

Democraţii mic-burghezi, aceşti pretinşi socialişti care au substituit luptei de clasă visurile despre înţelegerea între clase, şi-au imaginat şi transformarea socialistă tot în chip fantezist, nu sub forma răsturnării dominaţiei clasei exploatatoare, ci sub forma supunerii paşnice a minorităţii faţă de majoritatea devenită conştientă de sarcinile ei. Această utopie mic-burgheză, indisolubil legată de acceptarea ideii statului situat deasupra claselor, a dus în practică la trădarea intereselor claselor celor ce muncesc, după cum a şi demonstrat, de pildă, istoria revoluţiilor franceze din 1848 şi 1871, după cum a arătat experienţa participării „socialiste“ la guvernele burgheze din Anglia, Franţa, Italia şi din alte ţări la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea.

Marx a luptat toată viaţa împotriva acestui socialism mic-burghez, reînviat acum în Rusia de către partidele socialist-revoluţionar şi menşevic. Marx a promovat în mod consecvent învăţătura despre lupta de clasă, dezvoltînd-o în învăţătură despre puterea politică, despre stat.

Răsturnarea dominaţiei burgheziei poate fi înfăptuită numai de către proletariat, clasă deosebită, ale cărei condiţii economice de existenţă o pregătesc în vederea acestei răsturnări, îi dau posibilitatea şi forţa de a o realiza. În timp ce burghezia fărîmiţează, răzleţeşte ţărănimea şi toate păturile mic-burgheze, ea cimentează, uneşte, organizează proletariatul. Numai proletariatul e capabil, datorită rolului său economic în marea producţie, să fie conducătorul tuturor maselor muncitoare şi exploatate, pe care burghezia, adeseori, le exploatează, le asupreşte, le împilează, nu mai puţin, ci chiar mai mult decît pe proletari, dar care nu sînt capabile să lupte în mod independent pentru eliberarea lor.

Învăţătura despre lupta de clasă, aplicată de Marx la problema statului şi a revoluţiei socialiste, duce în mod necesar la recunoaşterea dominaţiei politice a proletariatului, la recunoaşterea dictaturii lui, adică a unei puteri care nu este împărţită cu nimeni şi care se sprijină în mod direct pe forţa armată a maselor. Răsturnarea burgheziei poate fi înfăptuită numai prin transformarea proletariatului în clasă dominantă, capabilă să reprime împotrivirea inevitabilă, desperată a burgheziei şi să organizeze toate masele muncitoare şi exploatate în vederea noii orînduiri economice.

Proletariatul are nevoie de puterea de stat, de organizarea centralizată a forţei, de organizarea violenţei atît pentru reprimarea împotrivirii exploatatorilor, cît şi pentru conducerea uriaşei mase a populaţiei, a ţărănimii, a micii burghezii, a semiproletarilor în vederea „organizării“ economiei socialiste.

Educînd partidul muncitoresc, marxismul face educaţia avangărzii proletariatului, capabilă să preia puterea şi să ducă întregul popor spre socialism, să îndrumeze şi să organizeze noua orînduire, să fie învăţătorul, conducătorul, îndrumătorul tuturor celor ce muncesc şi sînt exploataţi, în opera de organizare a vieţii lor sociale, fără burghezie şi împotriva burgheziei.

Dimpotrivă, oportunismul care domină astăzi educă în cadrul partidului muncitoresc reprezentanţi ai muncitorilor mai bine plătiţi, care se rup de mase, „se aranjează“ convenabil în regimul capitalist, îşi vînd pe un blid de linte dreptul lor de prim născut, adică renunţă la rolul de conducători revoluţionari ai poporului împotriva burgheziei.

„Statul, adică proletariatul organizat ca clasă dominantă“, - această teorie a lui Marx este indisolubil legată de întreaga lui învăţătură despre rolul revoluţionar al proletariatului în istorie. Încununarea acestui rol este dictatura proletariatului, dominaţia politică a proletariatului.

Dar dacă proletariatului îi este necesar statul ca organizare specială a violenţei împotriva burgheziei, se impune de la sine următoarea concluzie: poate fi oare concepută crearea unei asemenea organizaţii fără nimicirea, fără distrugerea prealabilă a maşinii de stat pe care a creat-o pentru sine burghezia? În „Manifestul Comunist“ se întrevede această concluzie, şi despre ea vorbeşte Marx făcînd bilanţul experienţei revoluţiei din 1848-1851.

 

2. Bilanţul revoluţiei

În problema care ne interesează, problema statului, Marx face bilanţul revoluţiei din 1848-1851 în următorul raţionament din lucrarea sa „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“:

„...Însă revoluţia acţionează temeinic. Ea mai parcurge încă purgatoriul. Îşi înfăptuieşte opera metodic. Pînă la 2 decembrie 1851“ (ziua loviturii de stat a lui Ludovic Bonaparte), „ea terminase prima jumătate a activităţii ei pregătitoare; acum o termină pe cea de-a doua. Ea a desăvîrşit întîi puterea parlamentară pentru a o putea răsturna. Acum, după ce a reuşit să facă aceasta, desăvîrşeşte puterea executivă, o reduce la expresia ei cea mai pură, o izolează şi şi-o contrapune ca obiectiv unic, pentru a concentra împotriva ei toate forţele sale destructive“ (subliniat de noi). „Şi cînd revoluţia îşi va fi îndeplinit această a doua jumătate a activităţii ei pregătitoare, Europa va sări din jilţul ei şi va exclama jubilînd: Bine ai săpat, cîrtiţă bătrînă!

Această putere executivă, cu uriaşa ei organizare birocratică şi militară, cu complicata şi artificiala ei maşină de stat, cu o armată de o jumătate de milion de funcţionari, alături de o armată de o altă jumătate de milion de oameni, acest îngrozitor organism parazitar, care învăluie ca o crustă corpul societăţii franceze, astupîndu-i toţi porii, a apărut în epoca monarhiei absolute, în timpul decăderii sistemului feudal, contribuind la grăbirea acestei decăderi“. Prima revoluţie franceză a dezvoltat centralizarea, „dar în acelaşi timp a lărgit amploarea, atributele puterii guvernamentale şi a sporit numărul acoliţilor acesteia. Napoleon a desăvîrşit această maşină de stat“. Monarhia legitimă şi monarhia din iulie „nu i-au adăugat decît o mai mare diviziune a muncii...

...În sfîrşit, republica parlamentară s-a văzut silită, în lupta ei împotriva revoluţiei, să întărească o dată cu măsurile represive, mijloacele şi centralizarea puterii guvernamentale. Toate revoluţiile au perfecţionat această maşină în loc s-o sfărîme“ (subliniat de noi). „Partidele care luptau alternativ pentru putere considerau luarea în stăpînire a acestui imens edificiu de stat drept prada principală a învingătorului“ („Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“, p. 98-99, ed. a 4-a, Hamburg, 1907)[24].

Prin acest minunat raţionament, marxismul a făcut un uriaş pas înainte faţă de „Manifestul Comunist“. În „Manifestul Comunist“, problema statului este pusă într-un mod încă foarte abstract, fiind formulată în noţiuni şi expresii dintre cele mai generale. În pasajul de mai sus, problema este pusă concret şi concluzia trasă este cît se poate de precisă, cît se poate de categorică, de practică şi de palpabilă: toate revoluţiile de pînă acum au perfecţionat maşina de stat, ea trebuie însă zdrobită, sfărîmată.

Această concluzie este lucrul principal, fundamental în învăţătura marxistă despre stat. Şi tocmai acest lucru fundamental nu e numai uitat cu totul de către partidele social-democrate oficiale dominante, dar e şi de-a dreptul denaturat (precum vom vedea mai jos) de către K. Kautsky, cel mai de seamă teoretician al Internaţionalei a II-a.

În „Manifestul Comunist“ se face un bilanţ general al istoriei, bilanţ care ne obligă să vedem în stat un organ al dominaţiei de clasă şi care ne conduce la concluzia necesară că proletariatul nu poate doborî burghezia fără a fi cucerit mai întîi puterea politică, fără a fi obţinut dominaţia politică, fără a fi transformat statul în „proletariat organizat ca clasă dominantă“, şi că acest stat proletar, imediat după victoria sa, va începe să dispară treptat, căci într-o societate unde nu există contradicţii de clasă statul e de prisos şi cu neputinţă. Aici nu este pusă problema în ce trebuie să constea, din punctul de vedere al dezvoltării istorice, aceasta înlocuire a statului burghez prin cel proletar.

Tocmai această problemă a pus-o şi a rezolvat-o Marx în 1852. Credincios filozofiei sale, materialismul dialectic, Marx ia ca bază experienţa istorică a glorioşilor ani ai revoluţiei din 1848-1851. Ca întotdeauna, învăţătura lui Marx constituie şi în acest caz un bilanţ al experienţei, făcut pe baza unei profunde concepţii filozofice despre lume şi a unei bogate cunoaşteri a istoriei.

Problema statului este pusă în mod concret: cum a apărut istoriceşte statul burghez, maşina de stat necesară dominaţiei burgheziei? Ce schimbări a suferit ea? Cum a evoluat ea în decursul revoluţiilor burgheze şi în faţa acţiunilor de sine stătătoare ale claselor asuprite? Care sînt sarcinile proletariatului în ceea ce priveşte această maşină de stat?

Puterea de stat centralizată, proprie societăţii burgheze, a apărut în epoca decăderii absolutismului. Două instituţii sînt cele mai caracteristice pentru această maşină de stat: birocraţia şi armata permanentă. Marx şi Engels au arătat în repetate rînduri în operele lor că aceste instituţii sînt legate prin mii de fire de burghezie. Experienţa fiecărui muncitor învederează această legătură într-un mod extraordinar de concret şi de sugestiv. Clasa muncitoare învaţă pe propria sa piele să cunoască această legătură, şi de aceea sesizează atît de uşor şi îşi însuşeşte atît de temeinic ştiinţa despre caracterul de neînlăturat acestei legături, ştiinţă pe care democraţii mic-burghezi fie că o neagă din ignoranţă şi din uşurinţă, fie că o recunosc „în general“ cu o şi mai mare uşurinţă, uitînd să tragă concluziile practice corespunzătoare.

Birocraţia şi armata permanentă sînt nişte „paraziţi“ pe corpul societăţii burgheze, paraziţi născuţi din contradicţiile lăuntrice care sfîşie această societate, anume paraziţi care „astupă“ porii ei vitali. Oportunismul kautskist, care domină acum în rîndurile social-democraţiei oficiale, vede în concepţia despre stat, considerat ca un organism parazitar, un atribut special şi exclusiv al anarhismului. Desigur, această denaturare a marxismului este extrem de avantajoasă pentru filistinii care au dus socialismul pînă la nemaipomenita ruşine de a justifica şi prezenta în culori trandafirii războiul imperialist, folosind în acest scop noţiunea de „apărare a patriei“, dar ea rămîne totuşi o incontestabilă denaturare.

În toate revoluţiile burgheze, atît de numeroase, care au avut loc în Europa de la căderea feudalismului, continuă dezvoltarea, perfecţionarea şi întărirea acestui aparat birocratic şi militar. În special tocmai mica burghezie este atrasă de partea marii burghezii, şi aceasta din urmă o supune în mare măsură cu ajutorul acestui aparat, care oferă păturilor de sus ale ţărănimii, ale micilor meseriaşi, ale negustorilor etc. locşoare relativ comode, liniştite şi onorabile, în virtutea cărora cei care le ocupă se situează deasupra poporului. Gîndiţi-vă, de pildă, la ceea ce s-a întîmplat în Rusia în jumătatea de an care s-a scurs după 27 februarie 1917: posturile publice, care înainte erau acordate cu precădere ultrareacţionarilor, au devenit un obiect de pradă al cadeţilor, menşevicilor şi socialiştilor-revoluţionari. Acestora, în fond, nici prin gînd nu le trecea să înfăptuiască vreo reformă serioasă; ei căutau să amîne reformele „pînă la Adunarea constituantă“, iar Adunarea constituantă s-o amîne puţin cîte puţin pînă la sfîrşitul războiului! Dar împărţirea prăzii, ocuparea posturilor de miniştri, de miniştri adjuncţi, de guvernatori generali etc., etc., s-a făcut fără zăbavă şi fără să se aştepte nici o Adunare constituantă! Jocul de-a combinaţiile în ceea ce priveşte componenţa guvernului nu era în fond decît expresia acestei împărţiri şi reîmpărţiri a „prăzii“, care se făcea atît sus cît şi jos, în toată ţara, în toată administraţia centrală şi locală. Bilanţul, bilanţul obiectiv al perioadei de jumătate de an, de la 27 februarie la 27 august 1917, este neîndoielnic: reformele au fost amînate, împărţirea posturilor publice a fost efectuată, iar „greşelile“ săvîrşite cu prilejul împărţirii au fost îndreptate prin cîteva reîmpărţiri.

Dar cu cît au loc mai multe „reîmpărţiri“ ale aparatului birocratic între diferitele partide burgheze şi mic-burgheze (între cădeţi, socialişti-revoluţionari şi menşevici, dacă luăm exemplul Rusiei), cu atît mai limpede apare claselor asuprite şi proletariatului, aflat în fruntea lor, antagonismul ireductibil dintre ele şi întreaga societate burgheză. De aici decurge necesitatea pentru toate partidele burgheze, chiar şi pentru cele mai democratice, inclusiv cele „democrat-revoluţionare“, de a intensifica represiunile împotriva proletariatului revoluţionar, de a întări aparatul de represiune, adică aceeaşi maşină de stat. Această desfăşurare a evenimentelor sileşte revoluţia „să concentreze toate forţele de distrugere“ împotriva puterii de stat, o sileşte să-şi pună ca sarcină nu îmbunătăţirea maşinii de stat, ci distrugerea, nimicirea ei.

Nu raţionamente logice, ci dezvoltarea reală a evenimentelor, experienţa vie a anilor 1848-1851 a dus la acest mod de a pune problema. Cît de riguros se menţine Marx pe terenul faptelor furnizate de experienţa istorică reiese din aceea că în 1852 el n-a pus încă în mod concret problema: prin ce trebuie să fie înlocuită această maşină de stat care urmează să fie distrusă. Experienţa nu furnizase încă pe atunci materialul necesar pentru această problemă, pe care istoria n-a pus-o la ordinea zilei decît mai tîrziu, în 1871. În 1852 se putea constata cu precizie ştiinţifică doar faptul că revoluţia proletară ajunsese să aibă în faţa ei sarcina „concentrării tuturor forţelor de distrugere“ împotriva puterii de stat, sarcina „sfărîmării“ maşinii de stat.

Aici se poate naşte întrebarea: este oare justă generalizarea experienţei, a observaţiilor şi a concluziilor lui Marx, transpunerea lor pe un teren mai larg decît al acestor trei ani din istoria Franţei, anii 1848-1851 ? Pentru a putea analiza această problemă, vom aminti mai întîi o observaţie a lui Engels, iar apoi vom trece la examinarea datelor reale.

„...Franţa - scria Engels în prefaţa la ediţia a 3-a a lui „Optsprezece brumar“ - este ţara în care, de fiecare dată, luptele istorice dintre clase au fost duse, mai mult ca oriunde, pînă la capăt, ţara în care, prin urmare, şi formele politice schimbătoare în cadrul cărora se desfăşoară aceste lupte şi în care se concretizează rezultatele lor s-au conturat în modul cel mai pregnant. Centru al feudalismului în evul mediu, ţară model de monarhie unitară bazată pe împărţirea în stări sociale, de la Renaştere încoace, Franţa a sfărîmat în cursul marii revoluţii feudalismul şi a instituit dominaţia pură a burgheziei într-o manieră atît de clasică ca nici o altă tară în Europa. Dar şi lupta proletariatului, care ridică capul, împotriva burgheziei dominante îmbracă aici o formă acută, necunoscută altundeva“ (p. 4, ed. 1907)[25].

Ultima observaţie s-a învechit, întrucît după 1871 a survenit o întrerupere în lupta revoluţionară a proletariatului francez, deşi această întrerupere, oricît de lungă va fi fost ea, nu înlătură de loc posibilitatea ca, în viitoarea revoluţie proletară, Franţa să se manifeste ca ţară clasică a luptei de clasă duse hotărît pînă la capăt.

Dar să aruncăm o privire generală asupra istoriei ţărilor înaintate de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Vom vedea că, mai lent, sub forme mai variate, pe o arenă mult mai largă, a avut loc acelaşi proces, pe de o parte procesul formării „puterii parlamentare“, atît în ţările republicane (Franţa, America, Elveţia), cît şi în cele monarhice (Anglia, într-o anumită măsură Germania, Italia, ţările scandinave etc.), - pe de altă parte procesul luptei pentru putere a diferitelor partide burgheze şi mic-burgheze, care împărţeau şi reîmpărţeau între ele „prada“ constînd din posturi publice, temeliile orînduirii burgheze rămînînd neschimbate, şi, în sfîrşit, procesul perfecţionării şi întăririi „puterii executive“, a aparatului ei birocratic şi militar.

Nu încape nici o îndoială că aceste trăsături sînt comune întregii evoluţii moderne a statelor capitaliste în genere. În decursul celor trei ani, 1848-1851, în Franţa au avut loc într-o formă pronunţată, concentrată, într-un ritm rapid procesele de dezvoltare care sînt proprii întregii lumi capitaliste.

Dar în special imperialismul, epoca capitalului bancar, epoca monopolurilor capitaliste gigantice, epoca transformării capitalismului monopolist în capitalism monopolist de stat, învederează în legătură cu intensificarea represiunilor dezlănţuite împotriva proletariatului atît în ţările monarhice, cît şi în ţările republicane cele mai libere o extraordinară întărire a „maşinii de stat“, o nemaipomenită umflare a aparatului ei birocratic şi militar.

Istoria universală ne apropie astăzi neîndoielnic, pe o scară incomparabil mai largă decît în 1852, de „concentrarea tuturor forţelor“ revoluţiei proletare în vederea „distrugerii“ maşinii de stat.

Prin ce va înlocui proletariatul maşina de stat? Comuna din Paris a furnizat în această privinţă cel mai instructiv material.

 

3. Cum punea Marx problema în 1852 [*]

În 1907, Mehring a publicat în revista „Neue Zeit“[26] (XXV, 2, 164) pasaje din scrisoarea lui Marx către Weydemeyer din 5 martie 1852. Această scrisoare conţine, printre altele, următoarele remarcabile consideraţii:

„În ce mă priveşte, nu-mi revine meritul de a fi descoperit nici existenţa claselor în societatea modernă şi nici lupta dintre ele. Cu mult înaintea mea, unit istoriografi burghezi au expus dezvoltarea istorică a acestei lupte de clasă, iar economiştii burghezi au arătat anatomia economică a claselor. Ceea ce am făcut nou se rezumă la: am dovedit 1) că existenţa claselor este legată numai de anumite faze istorice de dezvoltare a producţiei (historische Entwick-lungsphasen der Produktion); 2) că lupta de clasă duce în mod necesar la dictatura proletariatului; 3) că această dictatură însăşi constituie numai trecerea la desfiinţarea tuturor claselor şi la o societate fără clase...“[27].

Prin aceste cuvinte, Marx a izbutit să înfăţişeze într-un mod uimitor de expresiv, în primul rînd, deosebirea principală şi radicală dintre teoria sa şi teoriile cugetătorilor celor mai înaintaţi şi mai profunzi ai burgheziei şi, în al doilea rînd, esenţa învăţăturii sale despre stat.

Principalul în învăţătura lui Marx este lupta de clasă. Aşa se spune şi se scrie foarte des. Dar asta este inexact. Şi din această inexactitate rezultă întotdeauna denaturarea oportunistă a marxismului, falsificarea lui într-un mod care să fie acceptabil pentru burghezie. Căci teoria luptei de clasă a fost creată nu de Marx, ci de burghezie, înaintea lui Marx, şi este, în general vorbind, acceptabilă pentru burghezie. Cine recunoaşte numai lupta de clasă, acela nu este încă marxist, acela poate să nu fi ieşit încă din cadrul modului burghez de a gîndi, din cadrul politicii burgheze. A limita marxismul la teoria luptei de clasă înseamnă a ciunti marxismul, a-l denatura, a-l reduce la ceea ce este acceptabil pentru burghezie. Marxist este numai acela care extinde recunoaşterea luptei de clasă pînă la recunoaşterea dictaturii proletariatului. În aceasta constă deosebirea fundamentală dintre un marxist şi micul (ba chiar şi marele) burghez de duzină. Aceasta constituie piatra de încercare a adevăratei înţelegeri şi recunoaşteri a marxismului. Şi nu este de mirare că, atunci cînd istoria Europei a pus în mod practic clasa muncitoare în faţa acestei probleme, nu numai toţi oportuniştii şi reformiştii, dar şi toţi „kautskiştii“ (oameni care oscilează între reformism şi marxism) s-au dovedit a fi nişte jalnici filistini şi democraţi mic-burghezi, care neagă dictatura proletariatului. Broşura lui Kautsky „Dictatura proletariatului“, apărută în august 1918, adică mult timp după prima ediţie a cărţii de faţă, constituie un model de denaturare mic-burgheză a marxismului şi de ticăloasă renegare în fapt a marxismului, îmbinată cu recunoaşterea făţarnică a acestuia în vorbe (vezi broşura mea: „Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky“, Petrograd şi Moscova 1918)[**].

Oportunismul contemporan, întruchipat în persoana principalului său exponent, fostul marxist K. Kautsky, se încadrează întru totul în caracterizarea poziţiei burgheze făcută de Marx, deoarece acest oportunism limitează domeniul recunoaşterii luptei de clasă la domeniul relaţiilor burgheze. (Iar în cadrul acestui domeniu, în limitele lui, nici un liberal cult nu va refuza să recunoască „principial“ lupta de clasă!) Oportunismul nu extinde recunoaşterea luptei de clasă tocmai la faptul cel mai esenţial, la perioada de trecere de la capitalism la comunism, la perioada răsturnării burgheziei şi a completei ei desfiinţări. În realitate, această perioadă este în mod necesar perioada unei lupte de clasă nemaiîntîlnit de înverşunate, perioada unor forme nemaiîntîlnit de ascuţite ale acesteia, prin urmare şi statul acestei perioade trebuie să fie în mod necesar un stat în chip nou democratic (pentru proletari şi cel neavuţi în genere) şi în chip nou dictatorial (împotriva burgheziei).

Mai departe. Esenţa învăţăturii lui Marx despre stat şi-a însuşit-o numai acela care a înţeles că dictatura unei singure clase e necesară nu numai oricărei societăţi împărţite în clase în general, nu numai proletariatului care a răsturnat burghezia, ci şi întregii perioade istorice ce desparte capitalismul de „societatea fără clase“, de comunism. Formele statelor burgheze sînt extrem de variate, esenţa lor este însă aceeaşi: într-un fel sau altul, toate aceste state reprezintă, în ultimă analiză în mod necesar, o dictatură a burgheziei. Trecerea de la capitalism la comunism nu poate să nu dea, fireşte, o abundenţă şi o diversitate enormă de forme politice, dar esenţa lor va fi inevitabil aceeaşi: dictatura proletariatului[28].

 

 

 


 

[21]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 178-179. - Nota red. Editurii Politice

[22]. Vezi K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Bucureşti, Editura politică, 1969, ed. a IX-a, p. 48, 57. - Nota red. Editurii Politice

[23]. În lucrarea „Marxismul despre stat“ există următoarea însemnare făcută de Lenin: „De căutat şi de verificat dacă Marx şi Engels au vorbit de «dictatura proletariatului» înainte de 1871? Se pare că nu“. În perioada în care a lucrat la „Statul şi revoluţia“, V. I. Lenin nu a izbutit, pare-se, să elucideze această chestiune. El a luat cunoştinţă de scrisoarea adresată de Marx lui Weydemeyev, probabil, mai tîrziu, după ce cartea fusese tipărită. Pe ultima pagină a unui exemplar din prima ediţie a lucrării „Statul şi revoluţia“ aparţinînd lui V. I. Lenin se află următoarea însemnare în limba germană: „«Neue Zeit» (XXV, voi. 2, p. 164), 1906-1907, nr. 31 (2.V. 1907): F. Mehring : «Noi materiale în vederea unei biografii a lui K. Marx şi F. Engels», din scrisoarea lui Marx adresată la 5.III.1852 lui Weydemeyer“, după care urmează un extras din această scrisoare în care este vorba de dictatura proletariatului.

Lenin a introdus completarea respectivă în ediţia a 2-a a lucrării sale „Statul şi revoluţia“', apărută în 1919 (vezi ediţia de faţă, p. 273-275). - Nota red. Editurii Politice

[24]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 206-207. - Nota red. Editurii Politice

[25]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 250. - Nota red. Editurii Politice

[*] Adăugat la ediţia a doua. - Nota red. Editurii Politice

[26]. „Die Neue Zeit“ - revistă teoretică a Partidului social-democrat din Germania; a apărut la Stuttgart din 1883 pînă în 1923. Pînă în octombrie 1917 a apărut sub îngrijirea lui K. Kautsky, iar după aceea sub îngrijirea lui H. Cunow. - Nota red. Editurii Politice

[27]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 28, Bucureşti, Editura politică, 1967, p. 456-457. - Nota red. Editurii Politice

[**] Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 37, Bucureşti, Editura politică, 1965, p.243-349 - Nota trad. Editurii Politice

[28]. Lenin a formulat pentru prima oară teza despre diversitatea formelor dictaturii proletariatului încă în 1916, în articolul „Despre o caricatură de marxism şi despre «economismul imperialist»“, care era îndreptat împotriva concepţiilor oportuniste ale lui Peatakov.

Ulterior, Lenin sublinia că diversitatea formelor dictaturii proletariatului decurge din diversitatea formelor de trecere a puterii în mîinile clasei muncitoare şi din specificul condiţiilor social-economice şi politice din diferite ţări. - Nota red. Editurii Politice