V. I. Lenin

MARXISMUL ȘI INSURECȚIA

SCRISOARE CĂTRE COMITETUL CENTRAL AL P.M.S.D. (b) DIN RUSIA


Scris: 13-14 (26-27) septembrie 1917
Publicat: pentru prima oară în 1921, în revista „Proletarskaia Revoliuțiia“ nr. 2
Sursa: V. I. Lenin, Opere complete, ediția a doua, vol. 34, Editura Politică, București, 1965, p. 255-261 [pdf]
Transcriere: Liviu Iacob, iulie 2021


Una din cele mai răuvoitoare și, poate, din cele mai răspîndite denaturări ale marxismului de către partidele „socialiste“ dominante este minciuna oportunistă că a pregăti insurecția și în general a o considera o artă ar fi „blanquism“.

Șeful oportunismului, Bernstein, și-a cîștigat o tristă faimă aducînd marxismului acuzația de blanquism, iar oportuniștii de azi, prin urletele lor pe tema blanquismului, nu împrospătează și nu „îmbogățesc“ în fond cu absolut nimic sărăcăcioasele „idei“ ale lui Bernstein.

Să acuzi pe marxiști de blanquism fiindcă privesc insurecția ca o artă ! Poate exista o mai flagrantă denaturare a adevărului atunci cînd nici un marxist nu neagă că tocmai Marx s-a pronunțat în modul cel mai precis, mai neechivoc și mai categoric în această chestiune, calificînd insurecția drept o artă, afirmînd că insurecția trebuie considerată o artă, că trebuie să cucerim primul succes și apoi să mergem din succes în succes, în ofensivă neîntreruptă împotriva dușmanului, profitînd de dezorientarea lui etc. etc.

Pentru a reuși, insurecția trebuie să se bazeze nu pe un complot, nu pe un partid, ci pe clasa înaintată. Asta în primul rînd. Insurecția trebuie să se bazeze pe avîntul revoluționar al poporului. Asta în al doilea rînd. Insurecția trebuie să se bazeze pe un punct de cotitură în istoria revoluției în creștere, cînd activitatea rîndurilor înaintate ale poporului ajunge la maximum, cînd șovăielile în rîndurile dușmanilor și în rîndurile prietenilor slabi, inconsecvenți și nehotărîți ai revoluției sînt deosebit de mari. Asta în al treilea rînd. Marxismul se deosebește de blanquism prin aceea că abordează problema insurecției ținînd seama de aceste trei condiții.

O dată existente aceste condiții, refuzul de a privi insurecția ca o artă înseamnă a trăda marxismul, a trăda revoluția.

Pentru a dovedi de ce tocmai momentul prin care trecem trebuie considerat un moment în care partidul este obligat să recunoască că evoluția evenimentelor obiective a pus la ordinea zilei insurecția și să privească insurecția ca o artă, pentru a dovedi acest lucru ar fi, poate, cel mai indicat lucru să facem o comparație între zilele de 3—4 iulie și zilele din septembrie.

La 3—4 iulie chestiunea se putea pune astfel, fără a păcătui față de adevăr : ar fi mai bine să luăm puterea, căci dușmanii ne vor acuza oricum de insurecție și ne vor reprima ca pe niște insurgenți. Dar de aici nu se puteau trage concluzii favorabile luării puterii atunci, Întrucît nu existau condiții obiective pentru victoria insurecției :

1) Încă nu aveam de partea noastră clasa care este avangarda revoluției.

Nu aveam încă majoritatea printre muncitorii și soldații din capitale. Astăzi avem această majoritate în ambele Soviete. Ea a fost creată numai de istoria lunilor iulie și august, de experiența „reprimării“ bolșevicilor și de experiența rebeliunii lui Kornilov.

2) Pe atunci nu exista un avînt revoluționar al întregului popor. Astăzi, după rebeliunea lui Kornilov, el există. Dovadă : provincia și luarea puterii de către Soviete în numeroase localități.

3) Pe atunci nu se manifestau șovăieli pe plan politic general în rîndurile dușmanilor noștri și în rîndurile micii burghezii inconsecvente. Astăzi sînt mari șovăieli : principalul nostru dușman, imperialismul aliat și imperialismul mondial — căci „aliații“ se află în fruntea imperialismului mondial —, a început să ezite între război pînă la victorie și pace separată împotriva Rusiei. Democrații noștri mic-burghezi, pierzînd în mod evident majoritatea în rîndurile poporului, au căzut pradă unor mari șovăieli : ei au renunțat la bloc, adică la coaliția cu cadeții.

4) De aceea, la 3 și 4 iulie insurecția ar fi fost o greșeală : noi n-am fi putut păstra puterea nici fizicește, nici politicește. Fizicește n-am fi putut-o păstra, deși în unele momente Petrogradul a fost în mîna noastră, fiindcă atunci nici chiar muncitorii și soldații noștri nu s-ar fi bătut și nu și-ar fi dat viața pentru stăpînirea Petrogradului, căci încă nu se acumulase atîta „furie“, atîta ură clocotitoare nici împotriva Kerenskilor, nici împotriva Țereteli-Cernovilor. Oamenii noștri nu fuseseră căliți încă de experiența prigoanei dezlănțuite cu sprijinul menșevicilor și al socialiștilor-revoluționari împotriva bolșevicilor.

Politicește n-am fi putut păstra puterea în zilele de 3 și 4 iulie pentru că pînă la rebeliunea lui Kornilov armata și provincia puteau să meargă și ar fi mers împotriva Petrogradului.

Astăzi situația este cu totul alta.

Cu noi e majoritatea clasei care este avangarda revoluției, avangarda poporului, capabilă să antreneze masele.

Cu noi e majoritatea poporului, căci demisia lui Cernov constituie semnul cel mai vizibil, cel mai concret și nici pe departe unicul că țărănimea nu va primi pămînt de la blocul socialiștilor-revoluționari (și nici de la socialiștii-revoluționari înșiși). Iată în ce rezidă caracterul popular al revoluției.

Ne aflăm în situația avantajoasă a unui partid care-și cunoaște bine drumul, într-un moment în care întregul imperialism și întregul bloc al menșevicilor și socialiștilor-revoluționari dă dovadă de mari ezitări.

Victoria noastră este sigură, deoarece poporul se afla la un pas de desperare, iar noi oferim întregului popor o ieșire sigură, după ce „în zilele rebeliunii lui Kornilov“ i-am arătat cît de important e să avem noi conducerea, propunînd apoi blochiștilor un compromis, pe care acești i l-au respins, șovăind în continuare.

Ar fi cea mai mare greșeală să credem că propunerea noastră de compromis n-a fost încă respinsă, că ea ar mai putea fi acceptată de Consfătuirea democratică. Compromisul a fost propus de un partid altor partide ; altfel nici nu se putea. Partidele respective l-au respins. Consfătuirea democratică e o consfătuire, și nimic mai mult. Nu trebuie să uităm un lucru : în ea nu e reprezentată majoritatea poporului revoluționar, țărănimea săracă și îndîrjită. Ea este o consfătuire a minorității poporului, nu trebuie să uităm acest adevăr evident. Am comite cea mai mare greșeală și am da dovadă de cel mai cras cretinism parlamentar dacă am considera Consfătuirea democratică un parlament, deoarece, chiar dacă ea s-ar proclama parlament permanent și suveran al revoluției, tot n-ar putea să hotărască nimic : totul se hotărăște în afara ei, în cartierele muncitorești ale Petrogradului și ale Moscovei.

Avem în față toate premisele obiective ale unei insurecții victorioase. Avem avantajele excepționale ale unei situații în care numai victoria noastră în insurecție va curma șovăielile care au sleit poporul, ele fiind lucrul cel mai chinuitor de pe lume ; în care numai victoria noastră în cursul insurecției va da pămînt țărănimii imediat ; — în care numai victoria noastră în insurecție va da pămînt țăranilor imediat, va curma jocul de-a pacea separată împotriva revoluției, îl va curma prin propunerea deschisă a unei păci mai complete, mai echitabile, mai apropiate, a unei păci în folosul revoluției.

În sfîrșit, numai partidul nostru va putea, după ce va fi ieșit biruitor în insurecție, să salveze Petrogradul, căci, dacă propunerea noastră de pace va fi respinsă și nu vom obține nici măcar un armistițiu, atunci noi vom deveni „defensiști“, atunci ne vom pune noi în fruntea partidelor de război, vom fi cel mai înverșunat partid „de război“, vom duce războiul într-un mod cu adevărat revoluționar. Le vom lua capitaliștilor toată pîinea și toate cismele. Le vom lăsa numai cojile și îi vom încălța în opinci. Toată pîinea și încălțămintea o vom trimite pe front.

Și atunci vom apăra cu succes Petrogradul.

În Rusia există încă resurse materiale și spirituale nelimitate pentru un război cu adevărat revoluționar; sînt 99% șanse ca germanii să ne acorde cel puțin un armistițiu. Iar a obține acum un armistițiu înseamnă a birui întreaga lume.

***

Din moment ce ne dăm seama de necesitatea absolută a insurecției muncitorilor din Petrograd și din Moscova în vederea salvării revoluției și a salvării Rusiei de la o împărțire „separată“ între imperialiștii ambelor coaliții, trebuie, în primul rînd, să ne adaptăm tactica politică la Consfătuire la condițiile insurecției, care se apropie ; în al doilea rînd, trebuie să dovedim că nu admitem numai în vorbe ideea lui Marx privitoare la necesitatea de a considera insurecția o artă.

Trebuie să formăm imediat, la Consfătuire, o fracțiune bolșevică, fără să alergăm după număr, fără să ne temem a-i lăsa pe șovăielnici în tabăra șovăielnicilor : pentru cauza revoluției, aceștia sînt mai folositori acolo decît în tabăra luptătorilor hotărîți și devotați.

Trebuie să întocmim o scurtă declarație în numele bolșevicilor, subliniind în modul cel mai categoric inoportunitatea discursurilor lungi, a „discursurilor“ în general, necesitatea unei acțiuni imediate în vederea salvgardării revoluției, necesitatea absolută a rupturii totale cu burghezia, a răsturnării întregului guvern actual, a rupturii totale cu imperialiștii anglo-francezi, care pregătesc împărțirea „separată“ a Rusiei, necesitatea trecerii imediate a întregii puteri în mîna democrației revoluționare, în frunte cu proletariatul revoluționar.

Declarația noastră trebuie să conțină o formulare cît se poate de concisă și de categorică a acestei concluzii în legătură cu proiectul nostru de program : pace popoarelor, pămînt țăranilor, confiscarea profiturilor scandaloase și curmarea sabotării scandaloase a producției de către capitaliști.

Cu cît declarația va fi mai concisă și mai categorică, cu atît va fi mai bine. În declarație trebuie numai să mai arătăm limpede două puncte de cea mai mare importanță : poporul e istovit de pe urma șovăielilor, e chinuit din cauza nehotărîrii socialiștilor-revoluționari și a menșevicilor ; noi o rupem definitiv cu aceste partide, căci au trădat revoluția.

Și altceva : propunînd imediat o pace fără anexiuni, rupînd-o imediat cu imperialiștii aliați și cu orice fel de imperialiști, vom obține imediat fie un armistițiu, fie trecerea întregului proletariat revoluționar pe poziții defensive și ducerea de către democrația revoluționară, sub conducerea sa, a unui război cu adevărat drept, cu adevărat revoluționar.

După ce vom fi dat citire acestei declarații îndemnînd nu la vorbărie goală, ci la luarea de hotărîri, nu la redactarea de rezoluții, ci la acțiune, va trebui să îndreptăm întreaga noastră fracțiune spre uzine și cazărmi : acolo e locul ei, acolo e centrul vital, de acolo va veni salvarea revoluției, acolo e motorul Consfătuirii democratice.

Acolo va trebui să explicăm, în cuvîntări înflăcărate, pasionate, programul nostru, punînd problema în felul acesta : ori acceptarea lui totală de către Consfătuire, ori insurecție. Cale de mijloc nu există. Nu mai avem timp de așteptat. Revoluția e la un pas de pieire.

Punînd astfel problema, concentrînd întreaga fracțiune, în uzine și în cazărmi, vom putea aprecia just momentul începerii insurecției.

Pentru a avea o atitudine marxistă față de insurecție, adică a o considera o artă, trebuie să organizăm totodată, fără a pierde nici o clipă, statul-major al detașamentelor de insurgenți, să repartizăm forțele, să trimitem regimente credincioase nouă în punctele cele mai importante, să înconjurăm Aleksandrinka, să ocupăm Petropavlovka 83, să arestăm marele stat-major și guvernul, să trimitem împotriva iuncherilor și a diviziei sălbatice detașamente care să fie gata mai degrabă să piară decît să lase pe dușman să înainteze spre punctele centrale ale orașului ; trebuie să-i mobilizăm pe muncitorii înarmați, să-i chemăm la o ultimă luptă înverșunată, să ocupăm din primul moment telegraful și telefoanele, să stabilim statul nostru major insurecțional lîngă centrala telefonică, să-i asigurăm legătura telefonică cu toate uzinele, cu toate regimentele, cu toate punctele în care se va desfășura lupta armată etc.

Toate astea constituie, fără îndoială, doar un exemplu, doar o ilustrare a faptului că în momentul de față nu poți rămîne fidel marxismului, nu poți rămîne fidel revoluției dacă nu privești insurecția ca o artă.

N. Lenin

 

 

 


 

Scris la 13—14 (26—27) septembrie 1917

Publicat pentru prima oară în 1921, în revista „Proletarskaia Revoliuțiia“ nr. 2

Se tipărește după textul apărut în revistă, confruntat cu copia dactilografiată

 


 

83 Aleksandrinka — Teatrul Aleksandrinski din Petrograd, unde și-a ținut lucrările Consfătuirea democratică.

Petropavlovka — fortăreața Petropavlovskaia, situată în fața Palatului de iarnă, pe celălalt mal al Nevei. În timpul țarismului, aici erau închiși deținuții politici. Fortăreața Petropavlovskaia dispunea de un mare arsenal și era un important punct strategic al Petrogradului. Astăzi, aici funcționează muzeul de istorie a revoluției. — 260. [Nota red.]