Creşterea uriaşă a industriei şi procesul extrem de rapid al concentrării producţiei în întreprinderi din în ce mai mari constituie una dintre particularităţile cele mai caracteristice ale capitalismului. Recensămintele industriale din ultimul timp furnizează date cît se poate de complete şi de exacte cu privire la acest proces.
În Germania, de pildă, la fiecare mie de întreprinderi industriale reveneau în 1882 trei, în 1895 şase şi în 1907 nouă întreprinderi mari, adică întreprinderi mai mult de 50 de muncitori salariaţi. Din fiecare 100 de muncitori, acestor întreprinderi le reveneau respectiv 22, 30 şi 37. Dar concentrarea producţiei este mult mai accentuată decît concentrarea muncitorilor, pentru că munca în întreprinderile mari este mult mai productivă. O dovadă în acest sens ne oferă datele referitoare la folosirea maşinilor cu abur şi a motoarelor electrice. Dacă luăm ceea ce în Germania se numeşte industrie în înţelesul larg al cuvîntului, adică dacă includem şi comerţul, căile de comunicaţie etc. obţinem următorul tablou. Din cele 3.265.623 de întreprinderi cîte există în Germania, 30.588, adică numai 0,9%, sînt întreprinderi mari. Lor le revin: muncitori - 5.700.000 din totalul de 14.400.000, adică 39,4%; motoare cu aburi - 6.600.000 de cai putere din totalul de 8.800.000, adică 75,3%; motoare electrice - 1.200.000 kW din totalul de 1.500.000, adică 77,2%.
Mai puţin de o sutime din numărul total al întreprinderilor posedă peste 3/4 din totalul forţei motrice electrice şi cu abur! Celor 2.970.000 de întreprinderi mici (avînd pînă la 5 muncitori salariaţi), care reprezintă 91% din totalul întreprinderilor, le revin numai 7% din forţa motrice electrică şi cu abur! Cîteva zeci de mii de întreprinderi mari sînt totul; milioane de întreprinderi mici - nimic.
În 1907 existau în Germania 586 de întreprinderi cu 1.000 şi mai mulţi muncitori. Ele aveau aproape a zecea parte (1.380.000) din numărul total al muncitorilor şi aproape a treia parte (32%) din totalul forţei motrice electrice şi cu abur[1]. Capitalul bănesc şi băncile, după cum vom vedea, fac ca această precumpănire a unui mănunchi de întreprinderi foarte mari să fie şi mai covîrşitoare, şi aceasta în sensul literal al cuvîntului, adică milioane de „patroni“ mici, mijlocii şi chiar o parte dintre cei mari sînt în realitate complet aserviţi cîtorva sute de financiari milionari.
Într-o altă ţară înaintată a capitalismului contemporan, în Statele Unite ale Americii de Nord, creşterea concentrării producţiei este şi mai accentuată. Aici statistica înregistrează separat industria în sensul strict al cuvîntului şi grupează întreprinderile după mărimea valorii producţiei lor anuale. În 1904 erau 1900 de întreprinderi foarte mari (din totalul de 216.180 de întreprinderi, adică 0,9%) cu o producţie de la 1.000.000 de dolari în sus; ele aveau 1.400.000 de muncitori (din totalul de 5.500.000, adică 25,6%) şi o producţie anuală în valoare de 5,6 miliarde (din 14,8 miliarde, adică 38%). După 5 ani, în 1909, cifrele respective erau: 3.060 de întreprinderi (din 268.491, adică 1,1%) cu 2.000.000 de muncitori (din 6.600.000, adică 30,5%) şi cu o producţie în valoare de 9 miliarde (din 20,7 miliarde, adică 43,8%)[2].
Aproape jumătate din întreaga producţie a tuturor întreprinderilor din această ţară este concentrată în mîna unei sutimi din numărul lor total! Şi aceste trei mii de întreprinderi gigantice cuprind 258 de ramuri industriale. De aici se vede limpede că, pe o anumită treaptă a dezvoltării ei, concentrarea duce de la sine, se poate spune, de-a dreptul la monopol. Căci cîtorva zeci de întreprinderi gigantice la e uşor să se înţeleagă între ele, în timp ce, pe de altă parte, tocmai proporţiile mari ale întreprinderilor fac să devină mai dificilă concurenţa, generează tendinţa spre monopol. Această transformare a concurenţei în monopol este unul dintre fenomenele cele mai importante - dacă nu cel mai important - în economia capitalismului contemporan, şi de aceea trebuie să-l analizăm mai amănunţit. Mai întîi însă trebuie să înlăturăm o eventuală confuzie.
Statistica americană spune: 3.000 de întreprinderi gigantice în 250 de ramuri industriale. S-ar părea deci că sînt numai cîte 12 întreprinderi gigantice în fiecare ramură.
Dar nu este aşa. Nu în fiecare ramură industrială există întreprinderi mari; pe de altă parte, o trăsătură extrem de importantă a capitalismului care a atins cel mai înalt grad de dezvoltare este aşa-numita combinare, adică unirea unor ramuri industriale diferite în cadrul unei singure întreprinderi, fie că ele reprezintă etape succesive ale prelucrării materiei prime (de pildă, obţinerea fontei din minereu şi transformarea ei în oţel, iar apoi, eventual, fabricarea din oţel a unor produse finite), fie că au una faţă de alta un rol auxiliar (de pildă, prelucrarea deşeurilor sau a produselor accesorii, producţia de ambalaje etc.).
„Combinarea - scrie Hilferding - nivelează deosebirile de conjunctură şi prin aceasta asigură întreprinderii combinate o mai mare stabilitate a ratei profitului. În al doilea rînd, combinarea duce la înlăturarea comerţului. În al treilea rînd, ea face cu putinţă perfecţionările tehnice şi, în consecinţă, realizarea unui profit suplimentar în comparaţie cu întreprinderea «simplă» (adică necombinată). În al patrulea rînd, ea consolidează poziţia întreprinderii combinate faţă de cea «simplă», întărind-o în lupta de concurenţă în perioade de adîncă depresiune (stagnare în afaceri, criză), cînd scăderea preţurilor la materie primă nu merge în pas cu scăderea preţurilor la fabricate“[3].
Economistul burghez german Heymann, care a consacrat o lucrare specială descrierii întreprinderilor „mixte“, adică combinate, din industria siderurgică germană, spune: „Întreprinderile simple cad strivite între preţurile ridicate ale materialelor şi preţurile scăzute ale fabricatelor“. Rezultă următorul tablou:
„Au rămas, pe de o parte, marile societăţi pentru extracţia cărbunelui, care au o producţie de cîteva milioane de tone de cărbuni şi sînt puternic organizate în sindicatul cărbunelui, iar strîns legate de ele - marile turnătorii de oţel organizate în sindicalul oţelului. Aceste gigantice întreprinderi cu o producţie anuală de 400.000 de tone de oţel (o tonă = 60 de puduri), cu o enormă extracţie de minereu şi de cărbune şi cu o mare producţie de produse finite din oţel, cu cîte 10.000 de muncitori instalaţi în cazărmi special construite pentru ei în apropierea uzinelor şi uneori cu căi ferate şi porturi proprii, sînt reprezentantele tipice ale industriei siderurgice germane. Şi concentrarea progresează tot mai mult. Întreprinderile devin din ce în ce mai mari; tot mai multe întreprinderi din aceeaşi ramură sau din ramuri industriale diferite se contopesc în întreprinderi gigantice, care sînt sprijinite şi dirijate de o jumătate de duzină de mari bănci berlineze. În ceea ce priveşte industria minieră şi siderurgică germană, justeţea teoriei concentrării a lui Karl Marx este pe deplin dovedită; ce-i drept, aceasta se referă la o ţară în care industria este ocrotită prin taxe vamale şi tarife de transport protecţioniste. Industria minieră germană este coaptă pentru expropriere“[4].
La această concluzie a trebuit să ajungă un economist burghez care, cu titlu de excepţie, se dovedeşte a fi un om conştiincios. Trebuie să notăm că el pare a considera Germania ca un caz aparte, dat fiind că industria ei este ocrotită prin taxe vamale protecţioniste ridicate. Dar această împrejurare nu putea decît să grăbească concentrarea şi formarea de uniuni patronale monopoliste, carteluri, sindicate etc. Este extrem de important că în ţara liberului schimb, în Anglia, concentrarea duce tot la monopol, deşi ceva mai tîrziu şi, poate, sub altă formă. Iată ce scrie profesorul Hermann Levy în studiul său special despre „Monopoluri, carteluri şi trusturi“, pe baza datelor referitoare la dezvoltarea economică a Marii Britanii:
„În Marea Britanie tocmai proporţiile mari ale întreprinderilor şi înaltul lor nivel tehnic poartă în sine tendinţa spre monopol. Pe de o parte, ca urmare a concentrării, fondarea unei întreprinderi necesită mari investiţii de capital; de aceea noile întreprinderi trebuie să facă faţă unor cerinţe crescînde în ce priveşte mărimea capitalului necesar, ceea ce îngreuiază apariţia lor. Pe de altă parte (şi acest lucru e, după părerea noastră, mai important), orice întreprindere nouă care vrea să ţină pasul cu întreprinderile gigantice create ca urmare a procesului de concentrare trebuie să producă un surplus de produse atît de mare, încît desfacerea lor la preţ rentabil nu este posibilă decît în condiţiile unei creşteri neobişnuite a cererii; în caz contrar, acest surplus de produse va face ca preţurile să scadă la un nivel nerentabil atît pentru noua întreprindere cît şi pentru uniunile monopoliste. Spre deosebire de alte ţări, unde taxele vamale protecţioniste înlesnesc formarea cartelurilor, în Anglia uniunile patronale monopoliste, cartelurile şi trusturile apar de cele mai multe ori numai atunci cînd numărul principalelor întreprinderi concurente se reduce la „vreo două duzini“. „Aici influenţa procesului de concentrare asupra naşterii monopolurilor în marea industrie apare în toată claritatea sa“[5].
Acum o jumătate de secol, cînd Marx şi-a scris „Capitalul“, libera concurenţă părea majorităţii covîrşitoare a economiştilor o „lege a naturii“. Ştiinţa oficială a încercat să ucidă printr-un complot al tăcerii opera lui Marx, care, printr-o analiză teoretică şi istorică a capitalismului, dovedise că libera concurenţă generează concentrarea producţiei, iar această concentrare, pe o anumită treaptă a dezvoltării ei, duce la monopol. Acum. monopolul a devenit o realitate. Economiştii scriu munţi de cărţi în care înfăţişează diversele forme de manifestare ale monopolului şi continuă să declare în cor că „marxismul a fost infirmat“. Dar faptele sînt încăpăţînate, spune un proverb englez, şi vrînd-nevrînd trebuie să ţii seama de ele. Or, faptele arată că deosebirile existente între diferite ţări capitaliste, de pildă în ceea ce priveşte protecţionismul sau liberul schimb, determină numai deosebiri neesenţiale în ceea ce priveşte forma monopolurilor sau momentul apariţiei lor, pe cînd naşterea monopolurilor ca urmare a concentrării producţiei în general este o lege generală şi fundamentală a stadiului actual de dezvoltare a capitalismului.
În ce priveşte Europa, momentul în care noul capitalism a luat definitiv locul celui vechi poate fi stabilit destul de precis: începutul secolului al XX-lea. Într-una din cele mai recente lucrări de sinteză asupra istoriei „formării monopolurilor“ citim:
„Se pot cita din epoca dinainte de 1860 unele cazuri de monopoluri capitaliste; se pot descoperi în ele germenii acelor forme care au devenit atît de curente astăzi; pentru carteluri însă toate astea sînt, fără doar şi poate, timpuri preistorice. Deceniul al 7-lea al secolului trecut poate fi considerat ca începutul propriu-zis al monopolurilor moderne. Prima mare perioadă de dezvoltare a monopolurilor începe cu depresiunea industrială internaţională din deceniul următor şi se întinde pînă la începutul ultimului deceniu al aceluiaşi secol“. „Privită pe scară europeană, dezvoltarea liberei concurenţe atinge punctul ei culminat între anii 1860 şi 1880. Pe vremea aceea şi-a terminat Anglia organizarea ei capitalistă de stil vechi. În Germania această organizare a intrat în luptă hotărîtă împotriva meseriilor şi a industriei casnice şi a început să-şi creeze forme de existenţă proprii“.
„Un mare reviriment începe odată cu crahul din 1873 sau, mai bine zis, cu depresiunea care i-a urmat şi care - cu o întrerupere aproape imperceptibilă la începutul deceniului al 9-lea al secolului trecut şi cu un avînt neobişnuit de viguros, dar de scurtă durată, în jurul anului 1889 - cuprinde 22 de ani din istoria economică a Europei“. „În cursul scurtei perioade de avînt din 1889-1890, cartelurile au fost larg folosite pentru exploatarea conjuncturii. O politică nechibzuită a făcut ca preţurile să crească mai repede şi într-o măsură mai mare decît ar fi crescut fără carteluri, şi aproape toate aceste carteluri au dispărut fără glorie «în mormîntul crahului». Au urmat apoi alţi cinci ani de afaceri proaste şi de preţuri scăzute, dar în industrie nu mai domnea starea de spirit dinainte. Depresiunea nu mai era considerată ca ceva de la sine înţeles, ci a început să fie privită numai ca o pauză înaintea unei noi conjuncturi favorabile.
Formarea cartelurilor a intrat astfel în cea de-a doua epocă a ei. Cartelurile încetează să fie un fenomen trecător, ele devin una din temeliile întregii vieţi economice. Ele cuceresc o ramură industrială după alta, şi în primul rînd prelucrarea materiilor prime. Chiar la începutul ultimului deceniu al secolului trecut ele au găsit în forma de organizare a sindicatului cocsului după modelul căruia a fost creat apoi sindicatul cărbunelui, o tehnică de cartelare care în fond n-a mai fost depăşită. Marele avînt de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi criza din anii 1900-1903 se desfăşoară - cel puţin în industria minieră şi siderurgică - pentru prima oară în întregime sub semnul cartelurilor. Şi dacă pe atunci acest fenomen mai părea ceva nou, acum opinia publică largă consideră de la sine înţeles faptul că mari sectoare ale vieţii economice sînt, de regulă, scoase din sfera liberei concurenţe“[6].
Iată, aşadar, principalele momente ale istoriei monopolurilor: 1) Perioada 1860-1880 - punctul culminant al dezvoltării liberei concurenţe. Monopolurile nu sînt decît germeni abia vizibili. 2) După criza din 1873 cartelurile cunosc o dezvoltare largă, dar continuă să fie excepţii de la regula generală. Ele încă nu sînt durabile şi constituie doar un fenomen trecător. 3) Avîntul de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi criza din anii 1900-1903: cartelurile devin una dintre temeliile întregii vieţi economice. Capitalismul s-a transformat în imperialism.
Cartelurile se înţeleg asupra condiţiilor de vînzare, asupra termenelor de plată etc. Ele îşi împart pieţele de desfacere, stabilesc anticipat volumul producţiei, fixează preţurile şi repartizează pe întreprinderi profitul etc.
Numărul cartelurilor din Germania era evaluat cam la 250 în 1896 şi la 385 în 1905, înglobînd circa 12.000 de întreprinderi[7]. Dar toată lumea recunoaşte că aceste cifre sînt inferioare e celor reale. Din datele statistice industriale germane din 1907, citate mai sus, se poate vedea că chiar şi cele 12.000 de întreprinderi foarte mari concentrează, probabil, mai mult de jumătate din totalul forţei motrice electrice şi cu aburi. În Statele Unite ale Americii de Nord, numărul trusturilor era evaluat în 1900 la 185, iar în 1907 la 250. Statistica americană împarte toate întreprinderile industriale în întreprinderi aparţinînd unor persoane fizice, firme sau corporaţii. În 1904 acestea din urmă posedau 23,6%, iar în 1909 - 25,9%, adică mai mult de un sfert din numărul total al întreprinderilor. În 1904 lucrau în aceste întreprinderi 70,6%, iar în 1909 - 75,6%, adică trei sferturi din numărul total al muncitorilor; valoarea producţiei lor a fost respectiv de 10,9 şi de 16,3 miliarde de dolari, adică 73,7% şi 79% din valoarea totală.
Cartelurile şi trusturile concentrează adesea în mîinile lor între şapte şi opt zecimi din întreaga producţie a ramurii industriale respective. Sindicatul cărbunelui din Renania-Westfalia concentra în 1893, în momentul înfiinţării sale, 86,7% din întreaga producţie de cărbune din această regiune, iar în 1910 - 95,4%[8]. Monopolul creat în felul acesta asigură profituri enorme şi duce la formarea unor unităţi industriale de proporţii uriaşe. Faimosul trust al petrolului din Statele Unite (Standard Oil Company) a fost înfiinţat în 1900. „Capitalul lui se ridica la 150.000.000 de dolari. Au fost emise acţiuni obişnuite în valoare de 100.000.000 şi acţiuni privilegiate în valoare de 106.000.000. La acestea din urmă s-au plătit în anii 1900-1907, cu titlu de dividend, 48, 48, 45, 44, 36, 40, 40 şi 40%, în total 367.000.000 de dolari. Din 1882 pînă în 1907 profitul net a fost de 889.000.000 de dolari, din care 606.000.000 au fost repartizate cu titlu de dividend, iar restul a fost vărsat la capitalul de rezervă“[9]. „În toate întreprinderile trustului oţelului (United States Steel Corporation) lucrau în 1907 nu mai puţin de 210.180 de muncitori şi funcţionari. Cea mai mare întreprindere din industria minieră şi siderurgică germană, Societatea minieră şi siderurgică din Gelsenkirchen (Gelsenkirchener Bergwerksgesellschaft), avea în 1908 nu mai puţin de 46 048 de muncitori şi funcţionari“[10]. Încă în 1902 trustul oţelului producea 9.000.000 de tone de oţel[11]. Producţia lui de oţel reprezenta în 1901 66,3%, iar în 1908 56,1% din întreaga producţie de oţel a Statelor Unite[12]; extracţia lui de minereu reprezenta în aceiaşi ani respectiv 43,9% şi 46,3%.
Un raport al comisiei guvernamentale americane pentru cercetarea activităţii trusturilor spune: „Superioritatea lor faţă de concurenţi se bazează pe proporţiile mari ale întreprinderilor lor şi pe excelenta lor echipare tehnică. De la înfiinţarea sa, trustul tutunului a depus toate eforturile pentru a înlocui pe scară întinsă munca manuală prin maşini. El a cumpărat toate brevetele care aveau vreo legătură cu prelucrarea tutunului, cheltuind în acest scop sume enorme. La început, multe brevete s au dovedit a fi necorespunzătoare şi au trebuit să fie puse la punct de inginerii trustului. La sfîrşitul anului 1906 au fost create două societăţi filiale, exclusiv în scopul de a achiziţiona brevete. În acelaşi scop trustul şi-a construit turnătorii proprii, fabrici proprii de maşini şi ateliere proprii de reparaţii. La una din aceste întreprinderi, situată în Brooklyn, lucrează în medie 300 de muncitori; aici se experimentează invenţiile pentru fabricarea ţigaretelor, a ţigărilor de foi şi a tutunului de prizat, a staniolului pentru ambalaj, a cutiilor etc.; tot aici se perfecţionează invenţiile“[13]. „Şi alte trusturi au în serviciul lor aşa-zişi developping engineers (ingineri pentru dezvoltarea tehnicii), a căror sarcină este să inventeze noi procedee de fabricaţie şi să experimenteze perfecţionările tehnice. Trustul oţelului dă premii mari inginerilor şi muncitorilor săi pentru invenţii de natură să perfecţioneze tehnica sau să reducă cheltuielile de producţie“[14].
În acelaşi mod este organizată activitatea de perfecţionare tehnică şi în marea industrie germană, de pildă în industria chimică, care a luat în ultimele decenii o dezvoltare atît de uriaşă. Procesul de concentrare a producţiei a creat în această industrie, încă pe la 1908, două „grupuri“ principale care în felul lor se apropiau şi ele de monopol. La început aceste grupuri au fost „uniuni bipartite“ a două perechi de mari fabrici, avînd fiecare un capital de 20.000.000 - 21.000.000 de mărci: pe de o parte, fabrica fostă „Meister“ din Höchst şi fabrica „Casella“ din Frankfurt pe Main; pe de altă parte, fabrica de anilină şi sodă din Ludwigshafen şi fabrica fostă „Bayer“ din Elberfeld. Apoi fiecare din aceste grupuri a încheiat, unul în 1905, iar celălalt în 1908, o convenţie cu cîte o altă fabrică mare. În felul acesta au fost create două „uniuni tripartite“, avînd fiecare un capital de 40.000.000 - 50.000.000 de mărci, iar la rîndul lor aceste „uniuni“ au şi pornit pe calea unei „apropieri“ reciproce, au încheiat „convenţii“ cu privire la preţuri etc.[15].
Concurenţa se transformă în monopol. Rezultă un progres uriaş pe calea socializării producţiei. Printre altele se socializează şi procesul invenţiilor şi al perfecţionărilor tehnice.
Asta nu mai e de loc vechea concurenţă liberă a patronilor izolaţi, care nu ştiu nimic unul de altul, care produc în vederea desfacerii pe o piaţă necunoscută. Concentrarea a ajuns atît de departe, încît se pot evalua cu aproximaţie toate resursele de materii prime (de pildă zăcămintele de minereu de fier din ţara respectivă şi chiar, după cum vom vedea, dintr-o serie de ţări, din lumea întreagă. Şi aceste resurse sînt nu numai evaluate, ci şi acaparate de uriaşe uniuni monopoliste. Se evaluează cu aproximaţie capacitatea de absorbţie a pieţei, pe care aceste uniuni şi-o „împart“ între ele pe bază de convenţii. Se monopolizează forţele de muncă calificate, se angajează cei mai buni ingineri, se acaparează căile şi mijloacele de comunicaţie - căile ferate în America, societăţile de navigaţie în Europa şi în America. În stadiul său imperialist, capitalismul duce de-a dreptul la socializarea integrală a producţiei; el tîrăşte, ca să spunem aşa, pe capitalişti, fără ştirea lor şi împotriva voinţei lor, într-un fel de ordine socială nouă, care constituie faza de tranziţie de la libertatea deplină a concurenţei la socializarea deplină.
Producţia devine socială, dar forma de însuşire rămîne privată. Mijloacele de producţie sociale rămîn proprietatea privată a unui mic număr de persoane. Cadrul general al liberei concurenţe, formal recunoscută, se păstrează, iar împilarea populaţiei de către un mănunchi de monopolişti devine de o sută de ori mai grea, mai apăsătoare, mai insuportabilă.
Economistul german Kestner a consacrat o lucrare specială „luptei dintre carteluri şi outsideri“, adică fabricanţii neîncadraţi în cartel. Lucrarea sa se intitulează „Constrîngere la organizare“, deşi pentru a nu idiliza capitalismul ar fi trebuit să spună, desigur, constrîngere la supunere faţă de uniunile monopoliste. Este extrem de sugestivă fie şi o simplă enumerare a mijloacelor la care recurg uniunile monopoliste în lupta actuala, modernă, civilizată, pentru „organizare“: 1) privarea de materii prime („...unul dintre cele mai importante procedee pentru a constrînge o întreprindere să intre în cartel“); 2) privarea de braţe de muncă prin intermediul „alianţelor“ (adică al acordurilor dintre capitalişti şi sindicatele muncitoreşti în sensul că membrii acestora din urmă trebuie să lucreze numai în întreprinderile cartelate); 3) privarea de mijloace de transport; 4) înlăturarea de pe piaţă; 5) convenţii cu cumpărătorii prin care aceştia se angajează să nu întreţină relaţii comerciale decît cu cartelurile; 6) micşorarea sistematică a preţurilor (pentru ruinarea „outsiderilor“, adică a întreprinderilor care nu se supun monopoliştilor, se cheltuiesc milioane pentru a vinde un timp produsele sub preţul lor de cost: în industria benzinei au fost cazuri de scădere a preţurilor de la 40 la 22 de mărci, adică aproape la jumătate!); 7) privarea de credit a întreprinderilor necartelate; 8) boicotul.
Aici nu mai avem de-a face cu o concurenţă între întreprinderi mici şi întreprinderi mari, între întreprinderi înapoiate şi întreprinderi înaintate din punct de vedere tehnic, ci cu sugrumarea de către monopolişti a celor care nu se supun monopolului, presiunilor lui, samavolniciei lui. Iată cum se reflectă acest proces în conştiinţa unui economist burghez:
„Pînă şi în sfera activităţii pur economice - scrie Kestner - are loc o anumită deplasare de la activitatea comercială, în vechiul sens al cuvîntului, spre activitatea organizatorică-speculativă. Maximum de succes îi este asigurat nu negustorului care, bazat pe experienţa sa tehnică şi comercială, ştie să aprecieze cel mai bine cerinţele cumpărătorului, să găsească şi, ca să zicem aşa, «să trezească» o cerere aflată în stare latentă, ci geniului (?!) speculativ care ştie să calculeze dinainte sau cel puţin să intuiască dezvoltarea organizatorică, posibilitatea unor anumite legături între diferitele întreprinderi şi bănci...“
Mai pe înţelesul tuturor aceasta înseamnă: dezvoltarea capitalismului a ajuns la un grad în care, deşi producţia de mărfuri continuă „să domnească“ şi este considerată baza întregii economii, în fapt însă ea este deja subminată, iar profiturile cele mai grase intră în buzunarul „geniilor“ manoperelor financiare. La baza acestor manopere şi escrocherii se află socializarea producţiei, dar de progresul uriaş al omenirii care prin munca ei a ajuns la această socializare profită... speculanţii. Mai încolo vom vedea cum „pe această bază“ critica mic-burgheză reacţionară a imperialismului capitalist se lasă legănată de visul unei întoarceri la concurenţa „liberă“, „paşnică“, „leală“.
„O ridicare durabilă a preţurilor ca rezultat al formării cartelurilor - spune Kestner - a fost înregistrată pînă acum numai la principalele mijloace de producţie, în special la cărbune, fier şi potasiu, dar niciodată la produsele finite. Creşterea corespunzătoare a rentabilităţii se limitează de asemenea la industria producătoare de mijloace de producţie. Această constatare trebuie completată în sensul că, datorită formării cartelurilor, industria care prelucrează materii prime (şi nu semifabricate) nu numai că trage foloase realizînd profituri mari în dauna industriei de prelucrare ulterioară a semifabricatelor, dar a şi dobîndit în raport cu această industrie o anumită poziţie dominantă, necunoscută pe vremea liberei concurenţe“[16].
Cuvintele subliniate de noi exprimă miezul chestiunii, pe care economiştii burghezi îl recunosc atît de greu şi atît de rar şi pe care apărătorii de azi ai oportunismului, în frunte cu K. Kautsky, caută cu atîta zel să-l ocolească şi să-l ignoreze. Relaţiile de dominaţie şi silnicia legată de ele - iată ce e tipic pentru „cea mai nouă fază de dezvoltare a capitalismului“, iată ce trebuia să rezulte şi a rezultat inevitabil din formarea unor atotputernice monopoluri economice.
Să dăm încă un exemplu care ilustrează dominaţia cartelurilor. Acolo unde pot fi acaparate toate sau principalele resurse de materii prime, apariţia cartelurilor şi formarea monopolurilor se desfăşoară în condiţii deosebit de lesnicioase. Ar fi însă greşit să se creadă că monopolurile nu apar şi în alte ramuri industriale, unde acapararea resurselor de materii prime nu este posibilă. În industria cimentului materia primă se găseşte pretutindeni. Totuşi şi această industria este puternic cartelată în Germania. Fabricile s-au unit în sindicate pe regiuni: sindicatul din Germania de sud, cel din Renania-Westfalia etc. Au fost fixate preţuri de monopol: 230-280 de mărci vagonul la un preţ de cost de 180 de mărci! Întreprinderile dau un dividend de 12-16%; dar nu trebuie să uitam că „geniile“ speculei moderne se pricep să bage în buzunar profituri mari în afară de sumele care se împart cu titlu de dividend. Pentru a înlătura concurenţa într-o industrie atît de rentabilă, monopoliştii recurg chiar la şiretlicuri: răspîndesc zvonuri false că situaţia acestei industrii e precară, publică în presă anunţuri anonime: „Capitalişti! feriţi-vă să investiţi capitaluri în industria cimentului!“; în sfîrşit, cumpără întreprinderile „outsiderilor“ (adică ale acelora care nu fac parte din sindicate), plătindu-le „filodorme“ de cîte 60.000 - 80.000 - 150.000 de mărci[17]. Monopolul îşi croieşte drum pretutindeni şi prin orice mijloace, începînd cu „modeste“ plăţi de filodormă şi terminînd cu sistemul american al „folosirii“ dinamitei împotriva concurentului.
Afirmaţia că cartelurile înlătură crizele este o poveste inventată de economiştii burghezi, care caută cu orice preţ să ascundă hidoşenia capitalismului. Dimpotrivă, monopolul care se creează în unele ramuri ale industriei accentuează şi agravează caracterul haotic propriu întregii producţii capitaliste în ansamblu. Discordanţa dintre dezvoltarea agriculturii şi a industriei, caracteristică pentru capitalism în general, devine şi mai mare. Situaţia privilegiată în care se află aşa-numita industrie grea, cea mai cartelată dintre toate, şi îndeosebi industria cărbunelui şi a fierului, duce la „o şi mai accentuată lipsă de plan“ în celelalte ramuri industriale, după cum mărturiseşte Jeidels, autorul uneia dintre cele mai bune lucrări cu privire la „relaţiile dintre marile bănci germane şi industrie“[18].
„Cu cît o economie naţională e mai dezvoltată - scrie Liefmann, un neruşinat apărător al capitalismului, - cu atît mai mult se îndreaptă ea spre întreprinderi mai riscante sau spre crearea de întreprinderi în străinătate, spre întreprinderi a căror dezvoltare necesită un timp îndelungat, sau, în sfîrşit, spre cele care nu au decît o însemnătate locală“[19]. Creşterea riscului e legată, în definitiv, de creşterea uriaşă a capitalului, care, ca să spunem aşa, se revarsă, se scurge în străinătate etc. În acelaşi timp, dezvoltarea extrem de rapidă a tehnicii generează tot mai multe elemente de neconcordanţă între diferitele ramuri ale economiei naţionale, tot mai multe elemente de haos, de criză. „E de presupus - se vede nevoit să recunoască acelaşi Liefmann - că într-un viitor nu prea îndepărtat omenirea va fi din nou martora unor mari prefaceri în domeniul tehnicii, care vor influenţa şi întreaga organizare a economiei naţionale“... electricitatea, aeronautica... „De regulă, în asemenea vremuri de prefaceri economice radicale se practică o speculă intensă...“[20].
La rîndul lor, crizele de orice fel, economice de cele mai multe ori, dar nu numai cele economice, accentuează foarte mult tendinţa spre concentrare şi monopol. Reproducem din sus-amintita lucrare a lui Jeidels o serie de consideraţii extrem de instructive cu privire la însemnătatea crizei din 1900, care, după cum se ştie, a marcat o cotitură în istoria monopolurilor moderne:
„Criza din 1900 a găsit, alături de întreprinderile uriaşe din principalele ramuri ale industriei, numeroase întreprinderi cu un sistem de organizare învechit, după concepţiile de azi, întreprinderi «simple»“ (adică necombinate) ,,pe care valul avîntului industrial le ridicase la suprafaţă. Degringolada preţurilor şi scăderea cererii au adus aceste întreprinderi «simple» într-o situaţie dezastruoasă, care n-a atins de loc giganticele întreprinderi combinate sau, chiar dacă le-a atins, apoi numai pentru un timp foarte scurt. Datorita acestui fapt, criza din 1900 a dus la concentrarea industriei într-o măsură incomparabil mai marc decît criza din 1873: aceasta din urmă determinase şi ea o anumită selecţie a celor mai bune întreprinderi, dar, la nivelul de atunci al tehnicii, această selecţie nu putea să ducă la un monopol al întreprinderilor care ştiuseră să iasă victorioase din criză. Un asemenea monopol durabil deţin, într-o măsură foarte mare, giganticele întreprinderi din actuala industrie siderurgică şi electrică datorită tehnicii lor extrem de complexe, organizării lor extrem de minuţioase şi forţei capitalului lor, apoi, într-o măsură mai mică, întreprinderile din industria construcţiei de maşini, din anumite ramuri ale industriei metalurgice, transporturilor etc.“[21].
Monopolul - iată ultimul cuvînt al „fazei celei mai noi în dezvoltarea capitalismului“. Dar ideea noastră despre puterea şi însemnătatea reală a monopolurilor de azi ar fi extrem de unilaterală, incompletă şi îngustă dacă nu am ţine seama de rolul băncilor.
[1]. După Annalen des deutschen Reichs, 1911, Zahn. - Lenin
[2]. Statistical Abstract of the United States 1912, p. 202. - Lenin
[3]. „Capitalul financiar“. trad. rusă, p. 286-287. - Lenin
[4]. Hans Gideon Heymann. „Die gemischten Werke im deutschen Grosseisengewerbe“. Stuttgart, 1904 (SS. 256, 278-279). - Lenin
[5]. Hermann Levy. „Monopole, Kartelle unei Trusts“. Jena, 1909, SS. 286, 290, 298. - Lenin
[6]. Th. Vogelstein. „Die finanzielle Organisation der kapitalistischen Industrie und die Monopolbildungen“ în „Grundriss der Sozialökonomik“. VI Abt., Tüb., 1914. Vezi de acelaşi autor: „Organisationsformen der Eisenindustrie und Textil-industrie in England und Amerika“. Bd. I, Lpz., 1910. - Lenin
[7]. Dr. Riesser. „Die deutschen Grossbanken und ihre Konzentration im Zusammenhange mit der Entwicklung der Gesamtwirtsehaft in Deutschland“. 4. Aufl., 1912, S. 149. - R. Liefmann. „Kartelle und Trusts und die Weiterbildung der volkswirtschaftlichen Organisation“. 2. Aufl., 1910, S. 25. - Lenin
[8]. Dr. Fritz Kestner. „Der Organisationszwang. Eine Untersuchung über die Kämpfe zwischen Kartellen und Aussenseitern“. Brl., 1912, p. 11. - Lenin
[9]. R. Liefmann. „Beteiligungs- und Finanzierungsgesellschaften. Eine Studie über den modernen Kapitalismus und das Effektenwesen“. 1. Aufl., Jena, 1909, p. 212. - Lenin
[10]. Op. cit., p. 218. - Lenin
[11]. Dr. S. Tschierschky, „Kartell und Trust“. Gött., 1903, p. 13. - Lenin
[12]. Th. Vogelstein. „Organisationsformen“, p. 275. - Lenin
[13]. Report of the Commissioner of Corporations on the Tobacco Industry. Washington, 1909, p. 266 - citat din cartea „Dr. Paul Tafel. «Die nord-amerikanischen Trusts und ihre Wirkungen auf den Fortschritt der Technik»“. Stuttgart. 1913, p. 48. - Lenin
[14]. Op. cit., p. 48-49. - Lenin
[15]. Riesser, op. cit., p. 547 şi urm., ed. a 3-a. Ziarele (din iunie 1916) anunţă formarea unui nou trust uriaş, care uneşte întreprinderile industriei chimice din Germania. - Lenin
[16]. Kestner, op.cit., p. 254. - Lenin
[17]. „Zement“ von L. Eschwege. „Die Bank“[1'], 1909, 1, p. 115 şi urm. - Lenin
[18]. Jeidels. „Das Verhältnis der deutschen Grossbanken zur Industrie mit besonderer Berücksichtigung der Eisenindustrie“, Lpz., 1905, p. 271. - Lenin
[19]. Liefmann. „Beteiligungs- etc. Ges.“, p. 434. - Lenin
[20]. Op. cit., p. 465-466. - Lenin
[21]. Jeidels, op. cit., p. 108. - Lenin
[1']. „Die Bank“ - revistă a financiarilor germani, care a apărut la Berlin din 1908 pînă în 1943. - Nota red. Editurii Politice