Scris: 1913
      Publicat: «Prosveşcenie» nr. 3, martie 1913
      Transcriere: Vitalie B.,  Liviu Iacob, 2004.

Doctrina lui Marx trezeşte în toată lumea civilizată cea mai mare ostilitate şi cea mai mare ură din partea întregii ştiinţe burgheze (atît oficiale, cît şi liberale), care consideră marxismul un fel de «sectă dăunătoare». La o altă atitudine nici nu ne putem aştepta, deoarece într-o societate bazată pe lupta de clasă nu poate exista ştiinţă socială «imparţială». Întreaga ştiinţă oficială şi liberală apără, într-un fel sau altul, robia salariată, pe cînd marxismul a declarat un război necruţător acestei robii. A te aştepta la o ştiinţă imparţială în societatea robiei salariate ar fi aceeaşi stupidă naivitate ca şi cînd te-ai aştepta la o atitudine nepărtinitoare din partea fabricanţilor în chestiunea dacă n-ar fi cazul să se mărească salariul muncitorului prin micşorarea profitului capitalului.

Mai mult decît atît. Istoria filozofiei şi istoria ştiinţelor sociale sociale ne arată foarte clar că în marxism nu există nimic asemănător cu «sectarismul», în sensul unei concepţii închistate, înţepenite, care a apărut alături de drumul larg al dezvoltării civilizaţiei mondiale. Dimpotrivă, întreaga genialitatea lui Marx constă tocmai în faptul că el a dat răspuns la probleme pe care gîndirea înaintată a omenirii le pusese de mai înainte. Doctrina lui a luat fiinţă ca o continuare directă a doctrinelor celor mai de seamă reprezentanţi ai filozofiei, ai economiei politice şi ai socialismului.

Învăţătura lui Marx este atotputernică pentru că este justă. Ea este completă şi armonioasă, oferind oamenilor o concepţie unitară despre lume, o concepţie care nu se împacă cu nici un fel de superstiţii, cu nici un fel de idei reacţionare, cu nici un fel de apărare a asupririi burgheze. Ea este moştenitoarea legitimă a tot ce a creat mai bun omenirea în secolul al XIX-lea: filozofia germană, economia politică engleză şi socialismul francez.

Asupra acestor trei izvoare, care sînt în acelaşi timp părţi constitutive ale marxismului, ne vom opri acum pe scurt.

I

Filozofia marxismului este materialismul. În decursul întregii istorii moderne a Europei şi mai ales la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Franţa, unde se desfăşura lupta decisivă împotriva a tot felul de rămăşiţe medievale, împotriva spiritului feudal în instituţii şi în idei, materialismul s-a dovedit a fi singura filozofie consecventă, credincioasă tuturor teoriilor ştiinţelor naturii, ostilă superstiţiilor, bigotismului etc. Din această cauză duşmanii democraţiei se străduiau din răsputeri «să combată», să submineze, să ponegrească materialismul şi apărau diferitele forme ale idealismului filozofic, care se reduce întotdeauna, într-un fel sau altul, la apărarea sau susţinerea religiei.

Marx şi Engels au susţinut în modul cel mai hotărît materialismul filozofic şi au lămurit de repetate ori cît de profund greşite sînt orice abateri de la această bază. Concepţiile lor sînt expuse, în modul cel mai clar şi amănunţit, în operele lui Engels: «Ludvig Feuerbach» şi «Anti-Dühring», care, la fel ca «Manifestul Comunist», sînt cărţile de căpătîi pentru fiecare muncitor conştient.

Marx nu s-a oprit însă la materialismul secolului al XVIII-lea, ci a dezvoltat filozofia mai departe. El a îmbogăţit-o cu realizările filozofiei clasice germane, mai ales ale sistemului lui Hegel, care, la rîndul său, a dus la materialismul lui Feuerbach. Cea mai importantă dintre aceste realizări este dialectica, adică teoria dezvoltării în forma ei cea mai completă, mai profundă şi mai eliberată de unilateralitate, teoria relativităţii cunoaşterii umane, care ne dă o reflectare a materiei în veşnică dezvoltare. Ultimele descoperiri în domeniul ştiinţelor naturii - radiul, electronii, transformarea elementelor - au confirmat în mod strălucit materialismul dialectic al lui Marx, în pofida concepţiilor filozofilor burghezi, cu «noile» lor reîntoarceri la vechiul şi putredul idealism.

Aprofundînd şi dezvoltînd materialismul filozofic, Marx l-a desăvîrşit şi l-a extins de la cunoaşterea naturii la cunoaşterea societăţii omeneşti. Materialismul istoric al lui Marx a constituit cea mai remarcabilă cucerire a gîndirii ştiinţifice. Haosul şi arbitrarul, care domniseră pînă atunci în concepţiile asupra istoriei şi politicii, au fost înlocuite printr-o teorie ştiinţifică uimitor de unitară şi armonioasă, care arată cum dintr-o orînduire socială se dezvoltă, în urma creşterii forţelor de producţie, o altă orînduire, superioară - cum din orînduirea feudală, de pildă, ia naştere orînduirea capitalistă.

Exact aşa cum cunoaşterea omului reflectă natura care există independent de el, adică materia în dezvoltare, tot aşa cunoaştera socială a omului (adică diferitele concepţii şi teorii filozofice, religioase, politice etc.) reflectă orînduirea economică a societăţii. Instituţiile politice formează suprastructura bazei economice. Vedem, de exemplu, cum diferitele forme politice ale statelor europene moderne servesc la întărirea dominaţiei burgheziei asupra proletariatului.

Filozofia lui Marx este materialismul filozofic desăvîrşit, care a dat omenirii, şi mai cu seamă clasei muncitoare, un puternic instrument de cunoaştere.

II

Ajungînd la concluzia că orînduirea economică este baza pe care se înalţă suprastructura politică, Marx a acordat cea mai mare atenţie studierii acestei orînduiri economice. Opera principală a lui Marx, «Capitalul», este consacrată studierii orînduirii economice a societăţii contemporane, adică a societăţii capitaliste.

Economia politică clasică de pînă la Marx a apărut în Anglia, cea mai dezvoltată ţară capitalistă. Adam Smith şi David Ricardo, cercetînd orînduirea economică, au pus bazele teoriei valorii determinate de muncă. Opera lor a fost continuată de către Marx. El a fundamentat cu precizie această teorie şi a dezvoltat-o în mod consecvent. Marx a arătat că valoarea oricărei mărfi este determinată de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei.

Acolo unde economiştii burghezi vedeau relaţii între lucruri (schimbul unei mărfi pe o altă marfă), Marx a descoperit relaţii între oameni. Schimbul de mărfuri exprimă legătura între diferiţi producători prin intermediul pieţei. Banii înseamnă că această legătură devine din ce în ce mai strînsă, unind întreaga viaţă economică a diferitor producători într-un tot întreg. Capitalul înseamnă dezvoltarea în continuare a acestei legături: forţa de muncă a omului devine marfă. Muncitorul salariat îşi vinde forţa de muncă proprietarului pămîntului, al fabricilor, al uneltelor de muncă. O parte din ziua de muncă este folosită de muncitor pentru a acoperi cheltuielile legate de întreţinerea sa şi a familiei sale (salariul), iar în cealaltă parte a zilei muncitorul lucrează degeaba, creînd plusvaloare pentru capitalist, izvorul profitului, izvorul bogăţiei clasei capitaliştilor.

Teoria plusvalorii este piatra de temelie a teoriei economice a lui Marx.

Capitalul, creat prin munca muncitorului, îl apasă pe muncitor, ruinează pe micii proprietari şi creează o armată de şomeri. În industrie, victoria marii producţii se vede clar imediat, dar şi în agricultură se observă acelaşi fenomen: creşte superioritatea marii agriculturi capitaliste, sînt folosite pe o scară tot mai largă maşinile, gospodăria ţărănească e prinsă în laţul capitalului bănesc, decade şi se ruinează sub povara tehnicii rudimentare. În agricultură formele de decădere a micii producţii sînt altele, dar decăderea însăşi este un fapt ce nu poate fi contestat.

Strivind mica producţie, capitalul duce la creşterea productivităţii muncii şi la crearea unei situaţii de monopol pentru uniunile de mari capitalişti. Producţia însăşi capătă un caracter social tot mai pronunţat - sute de mii şi milioane de muncitori sînt legaţi între ei într-un organism economic coordonat - iar produsul muncii comune este însuşit de o mînă de capitalişti. Creşte anarhia producţiei, crizele devin tot mai frecvente, se înteţeşte goana turbată după pieţe, pentru masele populaţiei existenţa devine din ce în ce mai nesigură.

Mărind dependenţa muncitorilor de capital, orînduirea capitalistă creează marea forţă a muncii unite.

Pornind de la primii germeni ai economiei bazate pe marfă, de la schimbul simplu, Marx a urmărit dezvoltarea capitalismului pînă la formele lui superioare, pînă la marea producţie.

Şi experienţa tuturor ţărilor capitaliste, atît a celor vechi, cît şi a celor noi, arată în mod concret, pe an ce trece, unui număr tot mai mare de muncitori justeţea teoriei lui Marx.

Capitalismul a învins în întreaga lume, însă această biruinţă este doar preludiul biruinţei muncii asupra capitalului.

III

Cînd iobăgia a fost răsturnată şi pe lume a apărut societatea capitalistă «liberă», s-a văzut îndată că această libertate însemna un nou sistem de asuprire şi de exploatare a oamenilor muncii. Imediat au început să apară diferite doctrine socialiste ca o reflectare a acestei asupriri şi ca un protest împotriva ei. Însă socialismul la începuturile lui a fost un socialism utopic. El critica societatea capitalistă, o condamna, o blestema, visa la nimicirea ei, îşi făcea iluzii privitor la o orînduire mai bună, căuta să-i convingă pe cei bogaţi de imoralitatea exploatării.

Socialismul utopic n-a fost însă în stare să arate adevărata ieşire din situaţie. El n-a ştiut nici să explice esenţa robiei salariate în capitalism, nici să descopere legile de dezvoltare ale acestuia, nici să găsească forţa socială capabilă să devină creatoarea unei societăţi noi.

Revoluţiile furtunoase care au însoţit în toată Europa şi mai ales în Franţa căderea feudalismului, a iobăgiei, au dezvăluit din ce în ce mai limpede că baza întregii dezvoltări şi forţa ei motrice este lupta de clasă.

Nici una dintre victoriile libertăţii politice împotriva clasei feudalilor n-a fost cîştigată fără împotrivirea cea mai îndîrjită. Nici o ţară capitalistă nu s-a constituit pe o bază mai mult sau mai puţin liberă şi democratică, fără o luptă pe viaţă şi pe moarte între diferitele clase ale societăţii capitaliste.

Genialitatea lui Marx constă în faptul că el a ştiut, înaintea tuturor, să tragă de aici şi să aplice în mod consecvent concluzia care decurge din întreaga istorie universală. Această concluzie este teoria luptei de clasă.

Oamenii au fost şi vor fi întotdeauna victime naive ale înşelării şi ale propriilor iluzii în politică pînă cînd nu vor învăţa să descopere îndărătul oricăror considerente, declaraţii, promisiuni de ordin moral, religios, politic şi social interesele unor clase sau ale altora. Adepţii reformelor şi ai îmbunătăţirilor vor fi întotdeauna amăgiţi de apărătorii vechiului atît timp cît nu vor înţelege că orice instituţie veche, oricît de sălbatică şi de putredă ar părea, se menţine datorită forţelor de care dispun unele sau altele din clasele dominante. Iar pentru a înfrînge împotrivirea acestor clase există un singur mijloc: a găsi în însăşi societatea care ne înconjoară, a educa şi a organiza pentru luptă forţele care pot - şi, datorită situaţiei lor sociale, trebuie - să constituie forţa capabilă să înlăture vechiul şi să creeze noul.

Numai materialismul filozofic al lui Marx arată proletariatului ieşirea din robia spirituală în care au vegetat pînă acum toate clasele asuprite. Numai teoria economică a lui Marx a aruncat lumină asupra adevăratei situaţii a proletariatului în orînduirea generală a capitalismului.

În lumea întreagă, din America pînă în Japonia şi din Suedia pînă în Africa de Sud, se înmulţesc organizaţiile de sine stătătoare ale proletariatului. În cadrul luptei de clasă, el se luminează şi îşi face educaţia, se eliberează de prejudecăţile societăţii burgheze, îşi uneşte tot mai strîns rîndurile şi învaţă să cunoască măsura succeselor sale, îşi căleşte forţele şi creşte impetuos.

      «Prosveşcenie nr. 3, martie 1913
       Semnat: V. I.

MIA  |  Secţiunea română  |  Lenin