Transformarea situaţiei familiale a femeii, care s-a produs la unele popoare în mod gradat şi fără ciocniri tragice, se pare că în Grecia antică a avut loc în mod violent după lupte sîngeroase, dacă ţinem cont de legendele mitologice, singurele amintiri pe care le avem din această epocă. Brutala acaparare a Olimpuluii) de către Zeusi), care devine «Tatăl Zeilor şi al oamenilor», după cum spune Hesiodi), sau simplu «Tată», cum spune Iliada şi Eschili), este o reproducere în ceruri a ceea ce s-a petrecut pe pămînt, atunci cînd Tatăl a înlocuit Mama la stăpînirea familiei.
Cerul oglindeşte evenimentele de pe pămînt, aşa cum luna oglindeşte lumina soarelui, fiindcă omul nu fabrică şi nu poate fabrica religiile sale decît prin înzestrarea divinităţilor cu imaginaţia sa, obiceiurile, pasiunile şi gîndurile sale; el mută în regatul Zeilor evenimentele caracteristice ale vieţii sale; el rejoacă în cer dramele şi comediile de pe pămînt. Miturile, create atunci cînd tradiţia orală este singurul mod de a perpetua memoria evenimentelor, sînt, ca să spunem aşa, relicvele care păstrează amintirile unui trecut care altfel ar fi fost complet pierdut. Mitul lui Prometeui) este bogat în documente despre organizarea şi dezorganizarea patriarhatului la Eleni.
Hesiod desemnează cu numele de Uranusi) şi Cronosi) cele două generaţii divine care i-au precedat lui Zeus; s-ar putea presupune că el credea că filiaţia era făcută din totdeauna de către tată, iar familia patriarhală era instituită. Eschil, din contra, îl acuză pe Zeus că ar fi revoluţionat Olimpul şi că ar fi introdus o nouă ordine. El nu îl numeşte niciodată pe tatăl lui Prometeu, care trebuia să fie pentru el necunoscut şi nesigur, cu toate că Hesiod susţine că el ar fi fiul lui Iapetusi). Prometeul său nu-şi cunoaşte decît mama, Themisi), «zeiţa antică»; atunci cînd cheamă Oceanidelei), le numeşte fiicele lui Tethysi) şi apoi îl menţionează pe tatăl lor, Oceanusi) (Prom. [Prometeu], v. 138-141); după cum Egiptenii, la care se păstrau obiceiurile matriarhale, gravau pe morminte mai întîi numele mamei, iar apoi pe cel al tatălui. Atunci cînd este înlănţuit, el nu-i imploră pe Uranus şi Cronos, ci pe Geeai), «Mama tuturor». Uranus şi Cronos aparţin de ciclul matriarhal: Mama guvernează familia, iar membrii familiei ascultă numai de ea; Rhea este cea care porunceşte celor trei fii ai săi, Zeus, Poseidoni) şi Hadesi), să-l înlănţuie pe tatăl lor, Cronos; Geea este cea care porunceşte fiului său Cronos să-l castreze pe Uranus, pentru ca să scape de încurcăturile sale amoroase(1).
Prometeu, fiu al unei matriarhe, «antica Mamă, Titanidai) Themis», (ib., v. 866), al cărei nume este un sinonim al Geei (ib., 213-214), Mama prin excelenţă, şi frate cu Titaniii), apărătorii ordinii matriarhal, trebuia să fie împotriva lui Zeus. Într-adevăr, el a început să lupte de partea Titanilor, dar întrucît sfaturile sale nu erau ascultate şi dat fiind că le-a prevăzut înfrîngerea, i-a abandonat şi a trecut de partea lui Zeus, aducîndu-şi cu el mama: aceasta i-a îmbrăţişat cauza, la fel cum făcuse Atenai), care este o zeiţă anterioară lui Zeus, dar care a fost nevoită să-i devină fiică adoptivă, pentru a se conforma cu noua ordine. Lupta pentru introducerea patriarhatului pe pămînt a fost lungă, fiindcă după spusele lui Hesiod, războiul Titanilor a durat zece ani, adică o perioadă de timp nedeterminată, aidoma asediilor asupra Troieii) şi Veiii); această luptă trebuie să fi fost extrem de confuză fiindcă se pot vedea divinităţi care schimbă apartenenţa şi luptă într-o tabără în care nu s-ar fi crezut că trebuie întîlnite.
Zeus, mai chibzuit decît Titanii, l-a ascultat pe Prometeu; pe baza sfaturilor sale, el l-a închis pe Cronos şi aliaţii săi în Tartarusi) (ib., v. 223-224). Serviciile sale au fost atît de importante, încît se laudă că «a împărţit onorurile noilor zei» (ib., v. 440-441). «El îşi mănîncă inima» cînd se gîndeşte la tot ceea ce a făcut pentru Zeus; între timp, din momemntul în care acesta a devenit stăpînul Olimpului, el conspiră împotriva lui şi recîştigă prietenia celor care sînt partizani ai matriarhatului, pe care i-a trădat. Oceanidele, care rămîn fidele ordinii antice şi care jură pe Moirei) că «niciodată ele nu vor sta în pat cu Zeus şi nu se vor uni cu nici un locuitor al cerului» (ib., v 885-887), sînt primele care vin în ajutorul său. Ele deplîng supliciul său şi îl blestemă pe «Zeus, care domneşte cu legi noi şi care distruge tot ceea ce fusese venerabil pînă atunci» (ib., v. 151-153); ele îi spun că «muritorii care locuiesc în sfînta Asie... şi Amazoanelei), virginele de pe pămîntul din Colhidai)» îi plîng nenorocirile şi regretă «onorurile antice şi magnifice pe care el şi fraţii săi le-au pierdut» (ib., v. 409-420).
Noua ordine este odioasă. Zeus, patriarhul Olimpului, aidoma Tatălui familiei de pe pămînt, este «un stăpîn aspru, care nu trebuie să dea socoteală» (ib., v. 328): «nimeni nu este independent în afară de el» (ib., v. 11). «Întotdeauna el impune cu furie bunătatea sa inflexibilă şi subjugă rasa celestă» (ib., v.165). «El domneşte fără milă după propriile sale legi şi îi îndoaie sub un jug orgolios pe zeii de altădată.» (ib., v., 406-408). Atunci cînd «Tatăl» intră, ei trebuie să se ridice şi să stea în picioare în prezenţa sa (Iliada, I, v. 534). «Nu exista altă dreptate decît voinţa sa» (Prom., v.100-101. «Inima sa este neînduplecată, fiindcă cine are puterea de puţină vreme este aspru» (ib., v. 34-35).
Zeus, care a reprodus faptele şi gesturile patriarhului terestru, şi-a însuşit cu forţa stăpînirea familiei cereşti; a izgonit din Olimp divinităţile matriarhale şi Titanii, iar pentru a păstra stăpînirea, a întrebuinţat forţa, întrucît Imnul lui Zeus al lui Calimahi) spune că nu trebuie să credem că împărţirea moştenirii lui Cronos între cei trei fraţi s-a făcut prin sorţi, el a luat cu forţa partea leului. El şi-a menţinut autoritatea numai prin forţă: lîngă tronul său avea doi servitori, Forţa şi Violenţa, Κρατος χαι Βια, întotdeauna dispuse să-l asculte; conform poruncii lui, ele l-au însoţit pe Hefaistosi) pentru a-i da o mînă de ajutor la ţintuirea lui Prometeu pe Caucaz. Tirania sa grea şi brutală îi apăsa pe toţi cei din Olimp, care adesea se răzvrăteau. Iliada (I, v. 396-406) povesteşte că Zeii, aliaţi cu Herai), Atena şi Poseidon, au vrut să-l pună în lanţuri; el le-a scăpat numai graţie sfaturilor lui Tethys şi forţei lui Briareusi). Hesiod menţionează un alt complot împotriva «autorităţii atotputernicului fiu al lui Cronos» (Teog. [Teogonia], v. 534). Prometeu este pedepsit pentru că a urzit un complot, fiindcă atunci cînd Oceanus îl sfătuieşte să-şi potolească furia şi «să se obişnuiască cu noile obiceiuri», el îi răspunde: «Te invidiez, fiindcă eşti în afara cauzei, luînd parte la tot şi fiind îndrăzneţ cu mine... Stai liniştit şi rămîi la distanţă fiindcă, dacă sînt nefericit, nu vreau ca din această cauză alţii să sufere greutăţi» (Prom., v. 334-350). Învins şi înlănţuit, el îl mai ameninţă încă pe Zeus cu «un nou complot care îl va priva de sceptru şi de onoruri» (ib., v. 173-174). Oceanidele prevăd sfîrşitul tiraniei sale «atunci cînd cineva va lua cu o lovitură de forţa puterea care este greu de a fi luată» (ib., v. 168-169); «va veni ziua în care va fi slăbit (fără îndoială de vîrstă), răspunde Prometeu, atunci va fi sfărîmat (ib., v. 193-194); «după cum am văzut căderea a doi tirani (Uranus şi Cronos), voi vedea şi căderea celui de al treilea, cel care domneşte acum: el vă cădea foarte repede şi foarte ruşinos» (ib., v. 946-949). Aceste ameninţări îl îngrijorează pe Zeus, care îl aduce repede lîngă el pe Hermesi), pentru a-i smulge secretul.
La fel ca baronii şi monarhii din evul mediu, patriarhii erau nevoiţi să se teamă de moştenitorii lor; atunci cînd întîrziau să-şi cedeze locul, se scăpa de ei: în Indiii, ei erau trimişi să moară frumos într-o pădure, unde duceau o viaţă de pustnic. Fiul este răzbunătorul pe care Prometeu îl aşteaptă, dar moştenitorul trebuie să provină de la soţia legitimă sau să fie legitim prin adopţie; Zeus nu a avut de la soţia sa Hera decît doi fii, Aresi) şi schilodul Hefaistos care, născuţi înainte de stabilirea patriarhatului, dat fiind că ei iau parte la războiul Titanilor, nu se încadrează în condiţiile impuse de noua ordine. Dar Prometeu, care cunoaşte temperamentul amoros al Tatălui, speră că, orbit de pasiune, el va uita, iar după ce o va repudia pe Hera, «va face o căsătorie pe care o va regreta... noua sa soţie va da naştere unui fiu mai puternic decît tatăl său» (ib., v. 758-763), care îl va răsturna de la putere; atunci «va fi împlinit blestemul rostit de Tatăl Cronos cînd a căzut de pe tronul antic» (ib., v. 901-902).
Prometeu este nemuritor, ştie că el, cel înfrînt, cel trecut prin suplicii, va vedea sfîrşitul autorităţii tiranice a lui Zeus şi a patriarhatului şi că va fi salvat de Heraclei), una din victimele familiei patriarhale, fiindcă el a trebuit să asculte docil de fratele său mai mare Euristeui) şi să execute misiuni neplăcute şi periculoase pe care acesta i le impunea. Dar ceasul salvării sale nu va sosi decît după «treisprezece generaţii» (ib., v. 768) sau după mai bine de patru secole, socotind treizeci şi trei de ani pentru fiecare generaţie. Poate preotesele din Eleusisi), care l-au instruit pe Eschil, socoteau că patriarhatul ar fi avut această durată în Elada?
Datorită necesităţilor dramatice, Eschil uneşte complotul cu furtul focului, ca şi cum cele două evenimente s-ar fi petrecut în acelaşi timp şi îl pironeşte pe Prometeu în Caucaz pentru cel două atentate. Însă Hesiod, care redă simplu legenda, le desparte; ele provin de fapt din două epoci diferite ale patriarhatului; unul din evenimente este de la începul său, iar celălalt din epoca declinului său. Zeus îi pedepseşte pe Prometeu şi pe Atlasi), fratele lui, pentru complot prin înlănţuirea unuia de o coloană şi prin condamnarea celuilalt să poarte cerul pe umerii săi; muritorii sînt cei pe care îi pedepseşte pentru furtul focului.
La începutul patriarhatului din Olimp, Zeus era obligat în permanenţă să recurgă la forţa sa fizică şi la pedepse corporale pentru a potoli Zeii. Iliada povesteşte că şi-a atîrnat soţia cu două nicovale la picioare şi se felicita că Poseidon, supunîndu-se poruncilor sale, l-a scutit de a interveni cu forţa, «ceea ce nu s-ar fi terminat fără sudori» (Il. [Iliada], XV, 15 et seq., 219 et seq.). Neoplatonicienii din şcoala de la Alexandria şi mitologii din timpurile moderne au atribuit un sens simbolic, profund metafizic, paragrafului din Iliada unde Zeus, după ce şi-a formulat dorinţa, ameninţă să arunce în Tartar pe cine nu i se va supune: dacă toţi zeii şi zeiţele s-ar înhăma cu un lanţ de aur, mai spune el, nu vor reuşi să-l zguduie, dar el îi va ridica cu pămîntul şi marea şi îi va atîrna de cealaltă parte a Olimpului. Această fanfaronadă nu este făcută decît pentru a reaminti cine este cel mai puternic dintre zei: Θεων χράτιστος άπάντων. Forţa corporală era prima virtute a eroilor patriarhali din epoca homericăi): cînd Elena stabileşte şefii greci pentru bătrînii troieni, ea distinge prin forţă pe Ulisei) faţă de Menelaui) şi faţă de Aiaxi), «prodigiosul bastion al Aheilor», care îi învinge pe cei doi prin lărgimea umerilor săi (Il., cap. III).
Dar, pentru a guverna familia pămînteană sau celestă şi pentru a-i gospodări bunurile, forţa şi brutalitatea nu erau suficiente; mai era nevoie de inteligenţă şi se pare că Tatăl din Olimp, aidoma Părinţilor de pe pămînt, nu erau desemnaţi de facultăţile lor intelectuale pentru a îndeplini aceste funcţii.
Se pare că în triburile din Elada preistorică şi din alte părţi, creierul femeii a fost primul care s-a dezvoltat, fiindcă în Grecia, precum în Asia mică, India şi Egipt, femeia a fost divinizată înaintea bărbatului, iar primele invenţii din domeniul artelor şi meseriilor, cu excepţia prelucrării metalelor, sînt atribuite unor zeiţe şi nu unor zei. Muzele, la început în număr de trei, erau în Grecia, cu mult înaintea lui Apolloi), zeiţele poeziei, ale muzicii şi ale dansului. Isisi), «mama spicelor şi doamna pîinii» şi Demetrai), legislatoare, Θεσμοφόρος, i-au învăţat pe Egipteni şi pe Eleni cultura orzului şi a grîului şi i-au făcut să renunţe la mesele antropofagice. Pentru oamenii din perioada pre-patriarhală, precum şi Germanilor pe care i-a cunoscut Taciti), femeia părea să aibă în ea ceva sfînt şi providenţial, aliquid sanctum et providum (Obiceiurile Germanilor, § VIII).
Această superioritate intelectuală se explică prin condiţiile vieţii sălbatice, în care fiecare dintre sexe îndeplineşte funcţii speciale. Bărbatul, al cărui sistem osos şi muscular este mai puternic, «se luptă, vînează, pescuieşte şi se aşează» spune Australianul, adică el nu face nimic altceva, iar restul este de domeniul femeii. Obligaţiile acesteia pun mai mult în joc facultăţile ei cerebrale: ea este cea care răspunde de casa comună, care de mute ori adăposteşte un clan de mai bine de o sută de persoane; ea pregăteşte haine din piele şi din alte materii prime; ea se ocupă de cultivatul grădini, de creşterea animalelor domestice şi de fabricarea ustensilelor de menaj; ea păstrează, administrează, economiseşte, găteşte şi împarte proviziile vegetale şi animale, adunate în decursul anului şi, aidoma Valkiriilori) de la Scandinavi şi Kereselori) de la Elenii prehomerici, ea însoţeşte războinicul pe cîmpul de luptă, îi înflăcărează curajul, îl ajută în încăierare, îl salvează dacă este rănit şi îl îngrijeşte; ajutorul ei este atît de apreciat încît, după cele spuse de Tacit, Batavii care se răzvrătiseră sub conducerea lui Civilisi), li se făcea milă de soldaţii romani, fiindcă aceştia nu erau însoţiţi de femeile lor atunci cînd mergeau la luptă, iar Platon care, aidoma iniţiaţilor de elită în Misterele din Eleusisi), era mai instruit în obiceiurile primitive decît se crede, face ca femeile să asiste la bătăliile pe care le susţineau războinicii din Republica sa.
Aceste numeroase şi diverse funcţii, care obliga femeia să gîndească, să calculeze, să se gîndească la ziua de mîine şi să prevadă lucruri de lungă durată, trebuiau în mod inevitabil să-i dezvolte facultăţile intelectuale. Bărbatul, odată îndeplinit rolul său în război şi în aprovizionarea cu bunuri, nu mai trebuia decît să trăiască; Hesiod spune că «pînă şi la vîrsta de o sută de ani, el trăia în preajma Mamei înţelepte, — χεδνη era hrănit în casa lui ca un copil mare care ştie puţin să vorbească, μέγχ νηπίος» (Munci şi zile, v. 13-131). Femeia este o providenţă pentru sălbaticul lipsit de griji şi neprevăzător; ea este fiinţa prudentă şi prevăzătoare care îi stăpîneşte destinul din leagăn pînă în mormînt. Bărbatul, care îşi elabora ideologia cu evenimentele şi achiziţiile intelectuale din viaţa sa cotidiană, trebuia deci să înceapă prin a diviniza femeia. Grecii şi Romanii preistorici îşi dădeau destinul pe mîna zeiţelor, Moire şi Parcei) — Μοιραι, Parcœ — ale căror nume înseamnă în latină econom, iar în greacă partea care revine fiecăruia la distribuirea merindelor sau a prăzii. «Moirele, aceste antice zeiţe cu trei corpuri şi Eriniilei), care nu uită nimic, ţin cîrma necesităţii», spune Prometeu, iar suveranul Olimpului este «mai slab decît ele, nu ar şti să evite soarta» (Prom., v. 516-519).
Cu toată forţa sa irezistibilă, Zeus avea slăbiciunea intelectuală a Părinţilor, care pe pămînt înlocuiau Mama în conducerea familiei: el nu dădea «sfaturi înţelepte» precum Themis, mama lui Prometeu; din contra, era obligat în permanenţă să apeleze la sfaturile zeiţelor matriarhale pentru a scăpa de pericolele situaţiei sale. El este victorios asupra Titanilor numai după ce ascultă de «sfatul Geei» şi îi eliberează pe Hecatonchiresi), Briareus, Cottus şi Gyes, pe care Uranus îi îngropase sub pămînt (Teog., v. 617-626); după sfaturile Geei, pentru a compensa calităţile intelectuale care îi lipseau, s-a căsătorit cu Metisi) «cea mai înţeleaptă dintre zei şi dintre muritori». Aidoma sălbaticilor, care devorau inima însîngerată a duşmanului pentru a-i dobîndi curajul, Zeus a înghiţit-o pe Metis, pentru a asimila viclenia şi înţelepciunea ei; numele ei are aceste semnificaţii, iar aceste calităţi intelectuale erau atunci apanajul femeii (ib.,v. 886 et sq.).
Dar asimilarea nu s-a produs imediat, dacă trebuie să judecăm după farsa de prost gust pe care i-a jucat-o Prometeu. Pentru a-şi dovedi inteligenţa, Titanul a omorît şi a despicat un bou enorm, a făcut din carne o grămadă pe care a reacoperit-o cu piele, pe care a pus măruntaiele, partea dispreţuită care se dădea cerşetorilor, după cum ne arată Odiseea (XVIII, v. 44); într-un alt morman a pus oasele descărnate, ascunse cu abilitate sub pachete de grăsime. — «Fiu al lui Iapetus, ai făcut un mare rău cu bucăţile» spune stăpînul Olimpului. — «Prea gloriosule Zeus, tu cel mai mare dintre zeii în viaţă, ia partea pe care înţelepciunea ta te va povăţui s-o alegi» răspunse isteţul Prometeu. Tatăl Zeilor şi al oamenilor, ascultînd numai de lăcomia sa, ridică cu două mîini pachetul de grăsime în mijlocul hohotelor de rîs al tuturor Olimpenilor: a izbucnit într-o mare furie atunci cînd a văzut oasele descărnate (Teog., v. 536 et sq.)
O farsă atît de grosolană nu s-a putut juca în cer decît datorită faptului că oamenii, care la începutul patriarhatului susţineau cu nerăbdare autoritatea Tatălui, au fost siliţi să recurgă adeseori la probe asemănătoare, pentru a-i demonstra că facultăţile sale intelectuale nu-i permit s-o înlocuiască pe Mamă în conducerea familiei şi gestionarea bunurilor sale.
(1). Pe lîngă mutilarea lui Uranus, Andrew Langi) aduce mai multe mituri analoge, colectate de la Boşimani şi Polinezieni, iar conform obiceiului său, nu încearcă să le interpreteze; acest mituri au totuşi o valoare preistorică, ele păstrează probabil memoria primelor tentative făcute de hoardele sălbatice pentru a duce la încetarea promiscuităţii sexuale. Conform mitului grec, iniţiativa a fost luată de femeie, care a trebuit să recurgă pînă la castrare pentru a restrînge cercul raporturilor carnale. J. J. Atkinson, care a trăit în mijlocul triburilor polineziene, atribuie femeii încetarea uniunilor cu caracter incestuos, între mamă şi fii, precum şi între tată şi fete, despre care legendele religioase ale tuturor popoarelor ne dau multiple exemple. Primal law, 1903. [Nota lui Lafargue]