A fost acceptată opinia conform căreia nu a existat o societate umană care la origine să nu fi fost bazată pe familia patriarhală: este probabil, după cum presupune Darwini), că homo alalus avea obiceiuri asemănătoare cu cele ale gorilelor, care trăiau în mici grupuri patriarhale, formate din mai multe femele şi un singur mascul. Cînd tinerii masculi ajungeau la vîrsta adultă, ei se lupta între ei şi cu tatăl lor pentru a şti cine va rămîne stăpînul bandei; cel mai puternic îi omoară sau îi izgoneşte pe cei mai slabi şi devine patriarhul familiei: el are relaţii sexuale cu femelele care îi sînt fiice, surori sau mamă. Omul a putut începe printr-o familie patriarhală asemănătoare; dar, este cert că a trebuit să aibă obiceiurile caracteristice gorilelor fiindcă, la fel ca ele, el ignora relaţiile de rudenie care îl uneau cu femelele din hoarda sa: în zilele noastre, doi antropologi englezi, Spenceri) şi Gilleni), afirmă că există în Australia Centrală o populaţie sălbatică numită Aruntas, care ignoră provenienţa copiilor din relaţii sexuale; numai de cîteva secole Europenii ştiu în mod pozitiv că un copil nu poate fi procreat fără contacte carnale dintre femeie şi bărbat; în evul mediu, ei credeau că femeia poate fi fecundată de către spirite.
Dar această primă şi ipotetică formă de familie, care nu a putut să se producă decît atunci cînd omul se distingea cu greu de maimuţa antropoidă, nu a lăsat urme; din contra, observaţiile făcute despre popoarele sălbatice şi tradiţiile acumulate despre originile speciei umane ne arată societăţi de femei şi bărbaţi, care trăiau într-un mod mai mult sau mai puţin inteligent. Era firesc ca în cadrul acestor grupuri, în care domneşte poligamia ambelor sexe, copii, cunoscîndu-şi mama cu certitudine, se grupau în jurul ei, iar filiaţia se stabilea prin mamă şi nu prin tată, care era necunoscut sau cel puţin incert; odată cu individualizarea familiei, mama a fost acea care de la început devine centrul şi şeful. Începînd de la mijlocul secolului trecut, Morgani) în Statele Unite şi Bachofeni) în Elveţia au semnalat existenţa familiei matriarhale, care în lumea veche şi nouă , ar fi precedat familia patriarhale. În prezent, această formă de familie este acceptată în unanimitate de antropologi, ei fiind în dezacord numai în ceea ce priveşţe gradul de autoritate pe care mama îl exercita. Forma patriarhală care a înlocuit-o, atunci cînd bunurile mobiliare cresc ca număr şi importanţă, pun femeia într-o poziţie subalternă: ea îşi pierde independenţa; în loc să rămînă în clanul ei şi să-şi primească soţul în casa maternă, ea este cumpărată şi intră ca sclavă în locuinţa soţului ei. Limba greacă înregistrează această transformare: Πόσις, care iniţial semnifica stăpînul, preia semnificaţia de soţ; δάμαρ, cea îmblînzită, cea înfrîntă, devine numele soţiei, în loc de δέσποινσ, stăpîna casei, suverana, termen care a continuat să fie întrebuinţat de Spartani, la care supravieţuiau obiceiurile matriarhale; tînăra fată este cea care nu a fost încă îmblînzită, άδμης; Odiseea (VI, v.109) o numeşte pe Nausicaa virgina neîmblînzită», Παρθενος άδμής, fiindcă nu este căsătorită.
Familia patriarhală este compusă dintr-un număr mai mult sau mai puţin mare de menajuri, formate din soţ, soţia legitimă, concubinele sale şi copii lor; toţi sînt supuşi autorităţii despotice a patriarhului, considerat ca Tată al tuturor membrilor familiei. El are dreptul de viaţă şi de moarte nu numai asupra soţiei, concubinelor şi copiilor săi, dar şi asupra unchilor şi fraţilor săi şi asupra femeilor şi copiilor lor: conform asprei formule romane, ei sînt în mîna sa, in manu. El este proprietarul titular al domeniului funciar, care serveşte drept fundament al familiei patriarhale şi care este inalienabil; el îl administrează în interesul tuturor membrilor săi.