Idealul eroic, simplist şi logic, reflecta în gîndire realitatea înconjurătoare, fără deghizări şi fără deformări; acest ideal a ridicat la rangul de primi virtuţi ale sufletului omenesc calităţile fizice şi morale care trebuiau să le aibă eroii barbari ca să cucerească şi să păstreze bunurile materiale prin care erau clasaţi printre primii cetăţeni şi printre fericiţii pămîntului.
Realitatea societăţii democratice burgheze în curs de naştere nu mai corespundea cu acest ideal. Bogăţiile, onorurile şi plăcerile nu mai erau preţul valorii şi a altor virtuţi eroice, aşa cum în societatea noastră capitalistă proprietatea nu este recompensa muncii, a ordinii şi a economiei. În acest timp, bogăţiile au continuat întotdeauna să fie scopul activităţii umane şi deveneau din ce în ce mai mult unicul şi supremul scop: pentru a realiza acest ţel urmărit cu atît de multă ardoare nu mai era nevoie să fie puse în acţiune calităţile eroice atît de mult preţuite odinioară. Dar cum natura umană nu s-a dezbărat de aceste calităţi, cu toate că în noile condiţii sociale acestea deveniseră inutile şi chiar dăunătoare pentru ca omul «să-şi facă drumul în viaţă» şi dat fiind că în republicile antice acestea deveneau cauze de dezordini şi de război civil, era urgent să fie potolite şi domesticite dîndu-le o satisfacţie platonică, cu scopul de a le utiliza pentru prosperitatea şi conservarea noii ordini sociale.
Sofiştii au preluat misiunea. Unii, cum ar fi Cirenaicii, după ce nu mai încercau să deghizeze realitatea, au recunoscut, pur şi simplu, şi au proclamat sus şi tare că posesiunea de bogăţii era «binele suveran» şi că bucuriile fizice şi intelectuale pe care bogăţiile le procură erau «ultimul scop al omului». Ei profesau cu impertinenţă arta de a le cuceri prin toate mijloacele licite şi ilicite şi arta de a se eschiva de consecinţele dezagreabile care puteau fi cauzate de o stîngace încălcare a legilor şi a obiceiurilor. — Alţi sofişti, cum ar fi cinicii şi mulţi stoicieni, fiind în revoltă deschisă împotriva legilor şi a obiceiurilor, au dorit să revină la statul presocial şi «să trăiască după natură»; ei afişau dispreţul pentru bogăţii: «numai înţeleptul este bogat» pretindeau ei cu ostentaţie, dar această desconsideraţie pentru bunurile care nu se aflau în posesia lor era într-o contradicţie prea şocantă cu tendinţa acelor timpuri, cu sentimentul general şi adeseori prea declamator pentru a fi luat în consideraţie în mod serios. Dealtfel, nici unii şi nici alţii nu au dat teoriilor lor morale o aplicare socială utilitară şi tocmai acest lucru era reclamat de democraţia burgheză.
Alţi sofişti, ca Socratei), Platoni) şi un mare număr de stoicieni, au abordat frontal problema morală: ei nu au ridicat la rang de dogmă dispreţul pentru bogăţii ci, din contra, ei au recunoscut că ele constituie una din condiţiile fericirii şi chiar ale virtuţii, cu toate că de multă vreme au încetat să mai fie recompensa acestora. Omul just nu mai putea cere lumii exterioare preţul virtuţilor sale, dar căuta acest lucru în forul său interior, în conştiinţa sa care trebuia să fie ghidată de principii eterne, plasate dincolo de lumea realităţii şi nu putea spera să obţină aceste lucruri decît în altă viaţă. Ei nu se revoltau împotriva legilor şi a obiceiurilor precum cinicii; ei povăţuiau omului să se conformeze şi îi recomandau fiecăruia să rămînă la locul său şi să se acomodeze cu situaţia sa socială; în acest mod, sfîntul Augustini) şi Părinţii Bisericii au impus ca o datorie sclavilor creştini să dubleze zelul pentru stăpînul lor de pe pămînt, pentru a merita graţiile stăpînului celest. Platon şi Părinţii Bisericii şi-au luat misiunea să sprijine instituţiile sociale cu ajutorul moralei şi al religiei.
Socrate, care a trăit în intimitatea lui Periclei), şi Platon, care a frecventat curţile tiranilor din Siracuza, erau politicieni profunzi, care considerau morala şi religia numai ca instrumente pentru guvernarea oamenilor şi menţinerea ordinii sociale.
Aceste două subtile genii ale filozofiei sofiste sînt fondatorii moralei individualiste a burgheziei, a moralei care nu poate decît să pună în contradicţie cuvintele şi faptele şi să dea un verdict filozofic cu privire la duplicitatea vieţii: viaţa ideală, pură, şi viaţa practică, impură, una fiind revanşa celeilalte. În acest mod, «prea nobilele şi prea onestele dame» din secolul al XVII-lea au reuşit să facă dragoste dublă, consolîndu-se cu dragostea intelectuală prin care se delectau cu amanţi platonici şi bucurîndu-se puternic de amorul fizic cu soţii lor, completat la nevoie de unul sau mai mulţi amanţi devotaţi.
Morala oricărei societăţi bazată pe producţia comercială nu poate scăpa de această contradicţie, care este consecinţa conflictelor în care se zbate omul burghez: dacă pentru a reuşi în afacerile sale comerciale şi industriale, el trebuie să capteze buna opinie publică apărîndu-se cu virtuţi, el nu le poate pune în practică dacă vrea să prospere; dar el înţeleg că aceste virtuţi de paradă sînt imperioase pentru alţii, «imperative categorice» după cum spune Kanti); în acest fel el livrează marfă de proastă calitate şi cere să fie plătit în bani buni(1). Burghezia, dacă îşi menţine dictatura de clasă numai prin forţa brutală, ca să irosească energia revoluţionară a claselor oprimate are nevoie să-i facă să creadă că ordinea sa socială este realizarea cît mai perfect posibilă a eternelor principii care ornează filozofia spiritualistă şi care a fost parţial formulată de Socrate şi Platon cu mai mult de patru secole înaintea lui Isus Hristos.
Morala religioasă nu scapă de această contradicţie fatală: dacă cea mai înaltă formulă a creştinismului este «iubiţi-vă unii pe alţii», Bisericile creştine, pentru a-şi procura clienţi pentru prăvăliile lor, nu se gîndeau decît să-i convertească prin fier şi foc pe eretici, cu scopul de a-i salva - aşa îi asigurau - de eternele focuri ale infernului.
Mediul social barbar, care a generat războiul şi comunismul de clan, a ajuns să întindă pînă la limita extremă calităţile nobile ale fiinţei umane, forţa fizică, curajul, stoicismul moral, devotamentul cu trup şi bunuri pentru comunitate, pentru cetate; mediul social burghez, bazat pe proprietatea individuală şi pe producţia comercială, ridică la rang de virtuţi cardinale cele mai proaste caracteristice ale sufletului omenesc: egoismul, ipocrizia, intriga, viclenia şi înşelătoria(2).
Morala burgheză, cu toate că Platon pretinde că ea coboară din înaltul cerurilor şi planează deasupra intereselor urîte, reflectă în mod atît de modest realitatea vulgară, încît sofiştii, în loc să creeze un nou cuvînt pentru a descrie principiul, care după Victor Cousini) care cunoaşte chestiunea, este «întrega morală», au adoptat un cuvînt curent şi l-au denumit „Binele“: to agathon. Dat fiind că idealul creştin s-a format alături şi în urma idealului filozofic, el a cedat aceleaşi necesităţi. Părinţii Bisericii au pus pe acest ideal filozofic sigiliul realităţii vulgare.
Beatus, care păgînii îl întrebuinţau pentru „bogat“, iar Varroi) l-a definit drept «cel care posedă multe bunuri», qui multa bona possidet, devine în latinitatea ecleziastică cel care posedă graţia Domnului; Beatitudo, de care Petroniui) şi scriitorii decadenţei se servesc pentru bogăţii, vrea să spună, sub pana sfîntului Ieronimi), suprema fericire celestă; Beatissimus, epitetul acordat omului opulent de către autorii păgînismului devine epitetul patriarhilor, al Părinţilor Bisericii şi al Sfinţilor!
Limbajul ne-a arătata că barbarii, prin procedeul lor antropomorfic obişnuit, au incorporat virtuţile lor morale în bunurile materiale; dar fenomenele economice şi evenimentele politice, care au pregătit terenul pentru modul de producţie şi de schimb al burgheziei, au dezlegat uniunea primitivă dintre moral şi material. Barbarul nu se ruşina din cauza acestei uniuni, dat fiind că pentru a intra în posesia bunurilor materiale şi păstrarea lor, erau puse în acţiune calităţile fizice şi morale de care el era mîndru. Burghezul, din contra, este ruşinat de calităţile inferioare pe care este forţat să le pună în joc pentru a ajunge la avere; el poate crede şi ajunge să creadă că sufletul său pluteşte deasupra materiei şi se satisface pe deplin cu adevăruri eterne şi principii inamovibile: dar limbajul, incorigibilul denunţător, ne dezvăluie că sub norii grei ai moralei cele mai purificate se ascunde idolul suveran al capitaliştilor, Binele, Dumnezeul-proprietate.
Morala, ca şi celelalte fenomene ale activităţii umane, se încadrează în legea determinismului economic formulată de Marx[d]: «Modul de producţie al vieţii materiale condiţionează în general procesul de dezvoltare al vieţii sociale, politice şi intelectuale.»
(1). Păgînii nu încercau să disimuleze adevărul şi puneau comerţul sub patronajul lui Mercur, zeul hoţilor. Catolicii sînt mai iezuiţi; ordinele religioase care nu se consacră în mod exclusiv acaparării de moşteniri, fac din comerţ şi din industrie principala şi chiar unica lor ocupaţie, cu toate că pretind că adoră numai un zeu pur în legătură cu orice minciună şi inocent de orice fraudă.
Cînd a ajuns la putere în 1789, primul act al burgheziei capitaliste a fost proclamarea libertăţii de a fura, eliberînd comerţul şi industria de orice control. Maiştrii meseriaşi din evul mediu, care munceau numai pentru piaţa locală, pentru vecini, au stabilit un sever control al producţiei; sindicii corporaţiilor erau autorizaţi să intre în ateliere la orice oră pentru a examina materia primă şi modul în care este lucrată; pentru a facilita inspecţia acestora, uşile şi ferestrele atelierului rămîneau deschise în timpul lucrului: meseriaşii din evul mediu munceau literalmente sub ochii publicului. Înainte de a fi puse în vînzare, obiectele controlate de sindici erau marcate cu un sigiliu sau cu alt semn, prin care corporaţia garanta buna lor calitate. Acest control permanent, care jena şi combătea dezvoltarea geniului de furt al burgheziei capitaliste, era una din cele mai grave doleanţe împotriva corporaţiilor. [Nota lui Lafargue]
(2). Autorii burghezi au obiceiul de a atribui toate viciile civilizaţiei sălbaticilor şi barbarilor pe care capitaliştii îi fură, exploatează şi extermină cu pretextul de a-i civiliza, iar ei sînt cei care îi corup fizic şi moral cu alcoolul, sifilisul, Biblia, munca forţată şi comerţul.
Călătorii care vin în contact cu populaţii sălbatice, necontaminate de civilizaţie, sînt şocaţi de virtuţile lor morale, iar Leibnizi), care el singur este egal cu toţi filozofii liberalismului, nu se putea abţine să nu le aducă omagiu. «Ştiu, fără să pot avea vreun dubiu», scria el, «că sălbaticii din Canada trăiesc împreună şi în pace; cu toate că nu există printre ei nici o speţă de magistrat, nu vedem niciodată sau aproape niciodată în această parte a lumii certuri, ură, sau războaie, dacă nu între oameni de diferite naţionalităţi şi de diferite limbi. Aproape că aş îndrăzni să numesc acest lucru un miracol politic necunoscut de Aristoteli) şi pe care nici Hobbesi) nu l-a remarcat. Chiar şi copiii, care se încing puţin în timpul jocului, rareori se iau la bătaie, fiindcă sînt imediat opriţi de camarazii lor. În rest, să nu-şi imagineze nimeni că pacea în care trăiesc este rezultatul unui caracter lent şi insensibil, fiindcă nimic nu egalează activitatea lor împotriva duşmanului, iar sentimentul de onoare este la ei la cel mai înalt grad de vitalitate, după cum demonstrează acest lucru ardoarea de care dau dovadă pentru răzbunare şi statornicia cu care mor în chinuri. Dacă aceste popoare, cu calităţi naturale atît de mari, ar putea să vreodată să se unească cu artele şi cunoştinţele noastre, noi nu am fi pe lîngă ei decît nişte avortoni». [Nota lui Lafargue]