Paul Lafargue

Determinismul economic al lui Karl Marx

Originea ideii de Bine

I. Formarea idealului eroic

Acelaşi cuvînt este întrebuinţat în principalele limbi europene pentru a defini bunurile materiale şi Binele moral: fără a fi acuzat de impertinenţă, se poate conclude că faptul sus menţionat trebuie să se regăsească în idiomurile tuturor naţiunilor ajunse la un anumit grad de civilizaţie, fiindcă este ştiut în ziua de azi că toate naţiunile trec prin aceleaşi faze de evoluţie materială şi intelectuală. Vicoi), cel care a presimţit această lege istorică, afirmă în Scienza nuova că «în mod necesar, ar trebui să existe în natura lucrurilor umane o limbă mentală comună tuturor naţiunilor, care defineşte uniform substanţa lucrurilor care sînt cauzele care acţionează în viaţă socială; această limbă se adaptează la diferitele forme precum lucrurile pot prezenta diverse aspecte. Deţinem dovada prin faptul că proverbele, aceste maxime de înţelepciune vulgară, sînt de aceeaşi substanţă la toate popoarele antice şi moderne, deşi sînt exprimate în cele mai diferite forme».

În studiile precedente despre Originile ideilor abstracte şi ale ideii de Justiţie, am arătat căile întortocheate şi ocolişurile pe care spiritul uman le-a parcurs pentru a reprezenta în hieroglifele egiptene ideea abstractă a Maternităţii prin imaginea vulturului şi cea a Justiţiei prin unitatea de măsură a Cotului; în cadrul studiului de faţă voi încerca să urmăresc spiritul uman pe calea întortocheată pe care a parcurs-o pentru a ajunge să confunde în cadrul aceluiaşi termen bunurile materiale şi Binele moral.

 

* * *

Cuvintele care în latină şi greacă servesc pentru bunurile materiale şi Bine, erau la origine calificative ale fiinţei umane.

Agathos (greacă), puternic, curajos, generos, virtuos, etc.

Ta agatha, bunurile, bogăţiile.

To agathon, Binele; to akron agathon, Binele suprem.

Bonus(1) (latină) puternic, curajos, etc

Bora, bunurile ; bona patria, patrimoniu.

Bonum, Binele

Agathos şi bonus sînt adjective generice: Grecul şi Romanul din timpurile barbare, care primeau aceste calificative, posedau toate calităţile fizice şi morale cerute de idealul eroic, iar superlativele lor neregulate (aristos, esthlos, beltistos şi optimus) sînt întrebuinţate la plural în mod substantivat pentru a-i desemna pe primii şi pe cei mai buni cetăţeni: istoricul Velleius Paterculusi) îi denumeşte optimates pe patricienii şi pe plebeii bogaţi care s-au aliat împotriva Grecilor.

Forţa şi curajul sînt primele şi cele mai necesare virtuţi ale oamenilor primitivi, aflaţi în război perpetuu între ei şi împotriva naturii(2). Sălbaticul şi barbarul, puternici şi curajoşi, posedă de asemenea şi celelalte virtuţi morale ale idealului lor; în acest mod, ei includ toate calităţile fizice şi morale în acelaşi adjectiv. În acea perioadă, forţa şi curajul formau atît de bine întreaga virtute, încît Latinii, după ce au folosit termenul virtus pentru forţă fizică şi curaj, au început să-l folosească pentru virtute; Grecii au acordat aceleaşi semnificaţii succesive cuvîntului arété; iar termenul „suliţă“, arma primitivă, numită în greacă Kalon, serveşte mai tîrziu pentru Frumos şi numită în latină Quiris, desemnează cetăţeanul roman. Varroi) ne arată că la început romanii îl reprezentau pe zeul Marte printr-o suliţă.

A fost fatal că forţa şi curajul fuseseră atunci întreaga virtute: toată educaţia fizică şi morală a sălbaticilor şi a barbarilor era de a se pregăti de război, a ajunge la bravură pentru a înfrunta pericolele, a dezvolta forţele fizice pentru a îndura oboselile şi privaţiunile, precum şi a întări forţele morale pentru a nu ceda din cauza torturilor aplicate prizonierilor. Din copilărie corpul lor era adaptat şi călit prin exerciţii gimnastice şi fortificat prin înfometarea şi loviturile pe care uneori erau siliţi să le accepte. În discursul său de la funeraliile primelor victime ale războiului peloponesiac2), Periclei) compară această educaţie eroică, care mai era în vigoare în Sparta şi care conserva obiceiurile antice, cu educaţia pe care o primeau tinerii la Atena, care intrase deja în faza democratică burgheze. El afirmă că «din cea mai fragedă copilărie, duşmanii noştri se formează pe calapodul curajului prin practicile cele mai aspre iar noi, crescuţi cu duioşie, nu avem aceeaşi ardoare de înfrunta aceleaşi pericole.» Livingstonei), care a descoperit la triburile africane aceste obiceiuri eroice, a făcut la şefi un contrast asemănător între soldaţii englezi şi războinicii negri.

În antichitate, curajul fiind toată virtutea, în mod obligatoriu laşitatea trebuia să fie viciul: de asemenea, cuvintele care în greacă şi latină (kakos şi malus) înseamnă laş, semnifică răul, viciul(3).

Atunci cînd societatea barbară s-a diferenţiat în clase, patricienii au monopolizat curajul şi apărarea patriei: pentru a folosi expresia economiei burgheze, acest monopol era «natural», cu toate că nimic nu pare mai natural pentru burghezi decît de a trimite în locul lor în expediţiile coloniale muncitori şi ţărani şi chiar, atunci cînd pot face acest lucru, de a încredinţa apărarea patriei proletarilor care nu posedă nici un deget de pămînt şi nici un angrenaj de maşină. Patricienii îşi rezervau ca un privilegiu apărarea patriei, pentru că numai ei aveau patrie, fiindcă atunci se putea avea o patrie cu condiţia de a avea un colţ din pămîntul ei. Străinii care locuiau într-un oraş antic datorită comerţului sau industriei nu puteau poseda casa în care practicau negustoria din tată în fiu şi astfel rămîneau străini, cu toate că locuiau în oraş în decurs de generaţii. Au fost necesare trei secole de lupte între plebeii romani care locuiau pe muntele Aventin pentru a obţine proprietatea asupra terenurilor pe care îşi construiseră casele. Străinii, proletarii, artizanii, negustorii, coloniştii, şerbii şi sclavii erau scutiţi de serviciul militar şi nu aveau dreptul să poarte arme şi nici măcar să aibă curaj, ceea ce era privilegiul clasei patriciene(4). Tucididei) povesteşte că magistraţii din Sparta au masacrat prin trădare 2.000 de iloţi3) care salvaseră republica prin bravura lor. Din momentul în care era interzis plebeilor să participe la apărarea ţării lor natale şi, în consecinţă, să aibă curaj, laşitatea a devenit, prin necesitate, virtutea dominantă a plebeilor, aşa cum curajul era virtutea aristocraţiei; astfel, adjectivul grec Kakos (laş, urît, rău) înseamnă în mod substantivat omul din plebe, în timp ce Aristos, superlativul Agathos-ului, desemnează un membru al clasei de patricieni; termenul latin malus înseamnă urît, diform, după cum păreau în ochii patricianului sclavul şi artizanul, deformaţi de meseriile lor, după spusele lui Xenofoni), în timp ce exerciţiile de gimnastică dezvoltau în mod armonios corpul aristocratului(5).

 

* * *

Patricianul din Roma antică era bonus iar eupatridul din Grecia homerică era Agathos, fiindcă ambii posedau virtuţile fizice şi morale ale idealului eroic, singurul ideal care putea crea mediul social în care ei existau: ei erau curajoşi, generoşi, puternici fizic şi stoici sufleteşte, iar pe deasupra erau proprietari funciari, adică erau membrii unui trib şi a unui clan care poseda teritoriul în limitele căruia se afla rezidenţa lor(6).

Barbarii, care nu practicau decît creşterea vitelor şi una din cele mai rudimentare agriculturi, se dedau cu pasiune tîlhăriei şi pirateriei pentru a epuiza excesul de energie fizică şi morală de care dispuneau şi pentru a acapara bunuri pe care nu ştiau şi nu puteau să le procure prin alte modalităţi. Într-un poem grec, din care nu a mai rămas decît o strofă (Skolion d'Hybrias), un erou barbar cîntă: «Am ca avere marea mea lance, paloşul şi scutul meu care îmi ocrotesc carnea; cu ele ar; cu ele secer; cu ele culeg sucul dulce al viei; cu ele sînt numit stăpînul mnoia-ei» (trupa de sclavi a comunităţii). Arhilohi), un aventurier mercenar care a trăit din război, cîntă şi el: «în vîrful lancei sînt plăcinte bine frămîntate, în vîrful lancei este bunul vin din Ismaros, pentru a-l bea mă sprijin pe lance(7).» Cezari) menţionează că în fiecare an, Suavii trimiteau jumătate din populaţia lor virilă în expediţii de jaf; la terminarea semănatului, Scandinavii se urcau pe vasele lor şi plecau să pustiască coastele Europei; în decursul războiului din Troia, Grecii abandonau asediul pentru a se deda la tîlhărie. Tucidide spunea că «meseria piraţilor nu avea atunci nimic ruşinos, ea ducea la glorie». Capitalişti au o mare stimă pentru această îndeletnicire, expediţiile coloniale ale naţiunilor civilizate nu sînt decît războaie de tîlhari; dar în cazul în care capitaliştii comit actele de piraterie prin proletari, eroii barbari plătesc cu propria lor persoană. Pe atunci numai îmbogăţirea prin război era onorabilă, iar agonisirile fiului familiei romane se numeau peculium castrense (agoniseală adunată de pe cîmpuri); mai tîrziu, cînd zestrea femeii făcea să crească aceste acumulări, aceasta a luat denumirea de peculium quasi castrense. Generalii încurajau jaful: conform afirmaţiilor lui Plutarhi), Ificratei), general atenian în vremurile lui Focioni), «dorea ca un soldat mercenar să fie avid de bani şi de plăceri, astfel ca atunci cînd caută să-şi satisfacă pasiunile, se expune tuturor pericolelor cu mai multă ardoare». Această tîlhărie generală era un adevăr exact al proverbului medieval: Cine pămînt are, război are. Proprietarii de turme şi de recolte nu depuneau armele niciodată, ei îndeplineau funcţiile vieţii în comun cu armele în mînă. Viaţa eroilor era o luptă prelungită: ei mureau de tineri precum Ahilei) şi Hector. În armata aheeană nu existau decît doi bătrîni: Nestori) şi Phoenix; pe atunci, a îmbătrîni era un lucru atît neobişnuit, încît bătrîneţea a devenit un privilegiu, primul care s-a strecurat în societăţile umane.

Patricienii care îşi asumau apărarea cetăţii, îşi rezervau în mod natural guvernul, care era încredinţat capetelor de familie; dar atunci cînd dezvoltarea comerţului şi a industriei au format în oraşe o numeroasă clasă de plebei bogaţi, a fost nevoie ca, după multe lupte civile, să li se facă un loc la guvernare. Servius Tulliusi) a creat la Roma ordinul cavalerilor cu plebei care posedau o avere de cel puţin 100.000 de sesterţi (în jur de 5.250 fr.), evaluată prin cens5): la fiecare cinci ani erau trecute în revistă averile ordinului evcestru şi cavalerii a căror avere cădea sub cens sau cei care suferiseră o stigmatizare censorială îşi pierdeau demnitatea. Soloni), care s-a îmbogăţit prin comerţ, a deschis Senatul şi tribunalele Atenei pentru cei care posedau mijloacele de a întreţine un cal de război (hippeis) şi o pereche de boi (zeugitai): în toate oraşele în care au fost prezervate memorii istorice, se găsesc urmele unei revoluţii asemănătoare şi peste tot bogăţia care permite întreţinerea unui cal de război acordă dreptul politic. Această nouă aristocraţie care provenea din bogăţia acumulată prin comerţ, industrie şi în special prin camătă, nu a putut să se facă acceptată şi să-şi menţină supremaţia socială decît adaptîndu-se la idealul eroic al patricienilor şi asumîndu-şi o parte din apărarea cetăţii în care făcea parte din guvernare(8).

Au fost timpuri în antichitate cînd nu se putea concepe un proprietar fără virtuţi războinice, aşa cum în zilele noastre nu ne putem imagina directorul unei mine sau a unei fabrici de produse chimice care să nu aibă capacităţi administrative şi diverse cunoştiinţe ştiinţifice. În acele vremuri, proprietatea era exigentă, impunînd posesorului său calităţi fizice şi morale: prin simplul fapt de a fi proprietar se presupunea existenţa virtuţilor idealului eroic, dat fiind că proprietatea nu putea fi dobîndită şi păstrată decît cu condiţia de a avea aceste virtuţi. Într-un anumit mod, virtuţile fizice şi morale ale idealului eroic erau incorporate în bunurile materiale, care le transmiteau proprietarilor lor: în acest fel, în perioada feudală, titlul nobiliar era legat de pămînt, baronul deposedat de conacul său îşi pierdea titlul de nobleţe, care se adăuga la titlurile învingătorului; acelaşi lucru era valabil şi pentru corvezile şi impozitele care se reglementau conform condiţiilor pămîntului şi nu după condiţiile persoanele care le ocupau(9). Deci, nimic nu era mai natural decît antropomorfismul barbar care înzestra bunurile materiale cu virtuţi morale(10).

Rolul de apărător al patriei pe care proprietarii şi l-au rezervat nu mai era o sinecură. Aristoteli) remarcă în Politica faptul că în timpul războaielor peloponesiace, înfrîngerile de pe mare şi de pe uscat au decimat clasele bogate ale Atenei; că în timpul războiului împotriva Iapigilor, clasele înalte din Tarente au pierdut un număr atît de mare dintre membrii lor încît democraţia s-a putut stabili şi că treizeci de ani înainte, în urma unor lupte nefericite, numărul cetăţenilor din Argos a scăzut atît de mult, încît această cetate a fost nevoită să acorde dreptul oraşului periecilor (coloni care trăiau în afara zidurilor cetăţii). Războiul făcea asemenea ravagii în rîndurile sale, încît aristocraţia spartană războinică se temea să se angajeze în luptă. Averea celor bogaţi, la fel ca persoanele lor, era la dispoziţia absolută a Statului: Grecii distingeau între ei pe leitourgeoi, trierarchoi etc., care trebuiau să achite datoriile cauzate de sărbătorile publice şi de înzestrarea cu arme a galerelor din flotă; în urma războaielor medice6), cînd a fost nevoie să fie reconstruite zidurile Atenei, distruse de Perşi, au fost demolate edificii publice şi case particulare pentru a se procura materialele necesare acestei reconstruiri.

Dat fiind că numai proprietarii de bunuri mobile şi imobile aveau voie să fie curajoşi şi să aibă virtuţile idealului eroic; dat fiind că fără posesia de bunuri materiale, aceste calităţi morale erau inutile şi chiar dăunătoare pentru posesorii lor, după cum dovedeşte acest lucru masacrul celor 2.000 de iloţi menţionat mai sus; dat fiind că posesia bunurilor materiale era raţiunea de a fi a virtuţilor morale, nimic deci nu era mai logic şi mai natural decît identificarea calităţilor morale cu bunurile materiale şi confuzia acestora în cadrul aceluiaşi cuvînt.

 

 

 


 

(1). Acelaşi fenomen poate fi observat în limba noastră: în franceza veche, „bun“ înseamnă „curajos“. Cîntecul lui Roland1) întrebuinţează termenul în acest sens:

            Franceis sînt bon, si ferrunt vassalement

(Francezii sînt curajoşi, ei vor lovi puternic, XCI.) Vorbind despre arhiepiscopul Turpin, Roland spune:

            Li arcevesque est mult bon chevaliers:
                   Nen ad meillur en terre desuz ciel,
                   Bien set ferir e de lance e d'espiet.

(Arhiepiscopul este un cavaler foarte curajos: — nu există pe pămîntul de sub cer cineva mai bun, — el ştie să lovească cu lancea şi cu suliţa, CXLV).

Regele Jeani) a fost supranumit cel bun datorită curajului său. Comminesi), care scria în secolul al cincisprezecelea, spune bons homs despre oamenii curajoşi. — Goodman, după ce a fost în engleză calificativul soldatului şi după ce a desemnat şeful de familie, stăpînul casei, la fel ca bonhomme-ul nostru, ajunge să fie să fie aplicat ţăranului: goodman Hodge, Hodge fiind un termen dispreţuitor pentru ţăran. Este fără îndoială că, atunci cînd bonhomme a ajuns să fie, în general, denumirea ţăranilor, pe care nobilii şi militarii îi jefuiau (a trăi pe socoteala bonhomme-ului era o expresie curentă), termenul a luat sensul ridicol pe care l-a păstrat; după părerea lui Ducangei), la un moment dat acest termen a avut semnificaţia de soţ încornorat. Adăugarea unei desinaţii transformă good şi bon în termenii groteşti de goody, bonasse [Traducerea acestor termeni în limba română modernă este echivalentă cu „uşuratici“ sau „vulgari“ - Alexander Tendler]. În antichitate, Agathos şi bonus nu puteau avea o asemenea semnificaţie: numai în latina medievală întîlnim termenul bonafus, „bleg“. Scriitorii din perioada bizantină foloseau termenul agathos în special în sens de dulce, bun; se pare că băieţii din Atena modernă se folosesc de acest termen ca echivalent pentru „imbecil“. [Nota lui Lafargue]

(2). Forţa fizică era atît de apreciată, încît în al treilea cînt al Iliadei, Helena, atunci cînd vorbea bătrînilor din Troiai) despre şefii greci, făcea diferenţa dintre Ulisei) în comparaţie cu Menelaui) şi Aiaxi) prin lăţimea umerilor săi mai mari şi nu prin intermediul vîrstei, a fizionomiei sau a caracterului. Cînd trecea în revistă calităţile lui Epaminondasi), Diodor din Siciliai) menţionează întîi vigoarea corpului său, apoi forţa elocvenţei sale, generozitatea sa şi abilitatea sa strategică. [Nota lui Lafargue]

(3)Imbellis, imbecillis, care înseamnă nepotrivit pentru război, sînt termeni întrebuinţaţi în special de scriitorii latini pentru cel laş, slab de trup sau de spirit; mallus, are un sens mai general, este un calificativ al celui care nu posedă virtuţile necesare pe plan fizic şi moral. [Nota lui Lafargue]

(4). Chiar şi în Atena democratică, pe timpul lui Aristofani), negustorii nu erau siliţi să facă serviciul militar; sicofantul [denunţătorul] Plutus-ului său [bogăţiei sale] declară că se face negustor ca să nu plece la război.

Plutarhi) spune că Mariusi), «pentru a lupta împotriva Cimbrilor şi a Teutonilor, a luat în armată, în ciuda legilor şi obiceiurilor, sclavi şi oameni fără mărturie (adică săraci). Înaintea lui, toţi generalii nu-i primeau în trupele lor; nu încredinţau arme, ca de altfel toate celelalte onoruri ale Republicii, decît acelor care erau demni şi pentru care averea lor cunoscută răspundea de fidelitatea lor». [Nota lui Lafargue]

(5). «Muncile la meserii deformează corpul şi degradează inteligenţa; din acest motiv, oamenii care se dau la aceste munci nu sînt chemaţi niciodată la datoriile publice». XENOFON, Economiques [Oikonomikos - Tratatul despre economie]. [Nota lui Lafargue]

(6). Epitetul stoic aplicat eroilor barbari este un anacronism, dar este numai verbal; termenul a fost inventat pentru a desemna pe discipolii lui Zenoni), care învăţau sub Portic4), stoa: barbarii posedau forţa morală pe care stoicii se străduiau s-o dobîndească. [Nota lui Lafargue]

(7). Cavalerii de la sfîrşitul Evului Mediu, care au fost ruinaţi de cruciade şi deposedaţi de pămînturile lor de pe urma luptelor lor interne intestine, trăiau numai din război şi denumeau, ca eroul grec, «recoltă de sabie» prada cîştigată în luptă. [Nota lui Lafargue]

(8). Aristofan, avocat al partidului aristocratic şi adversar al democraţiei ateniene, opune obiceiurile antice cu cele noi şi printr-o ciudată inconsecvenţă împovărează cu caracteristici din cele mai înveninate ale satirei sale pe Lamachosi), Cleoni) şi pe demagogi, care cer şi obţin, în ciuda opoziţiei aristocraţilor, continuarea războiului împotriva Spartei. Timpurile se schimbaseră: vechea aristocraţie de sînge şi noua aristocraţie a bogăţiei pierduseră mult din sentimentele lor războinice şi nu au păstrat integral decît sentimentul de proprietate; războiul nu-i mai îmbogăţea, le lua animalele, le făcea ravagii pe cîmpuri, le dezrădăcina măslinii şi viile, le distrugea recoltele şi le incendia casele. Chiar şi Aristofan avea proprietăţi în Eubeeai), care a fost unul din teatrele de luptă din războiul peloponesiac. Platoni), care în calitatea sa de idealist este un apărător înfocat al proprietăţii, cere în lucrarea sa Republica ca Grecii să decidă că în orice război între ei nu trebuie să fie incendiate casele şi recoltele; aceste distracţii războinice trebuiau să fie permise numai într-o ţară barbară. [Nota lui Lafargue]

(9). Cartea de conturi a mănăstirii Saint-Germain-des-Près, care datează din secolul al IX-lea şi care a fost publicată de Gurardi) în 1847 cu titlul Inventarul stareţului Irminon, clasează numeroasele pămînturi ale comunităţii monahale în trei categorii: parohii ingenuile, lidile şi servile, impuse în mod diferit de servicii personale şi plăţi în natură, fără a ţine cont de calitatea persoanelor care ocupau aceste proprietăţi; în acest mod, familiile de iobagi ocupau o parohie ingenuilă, adică liberă, şi achitau mai puţine plăţi şi corvezi decît oamenii liberi care cultivau o parohie servilă. [Nota lui Lafargue]

(10). Un fenomen invers de hipomorfism s-a produs în Evul Mediu. Dat fiind că nobilii şi-au rezervat dreptul de a călări înarmaţi, aveau prin acest fapt o asemenea superioritate în cursul luptelor, încît calul părea să comunice baronului feudal virtuţi războinice; în acest mod, aidoma bogătaşilor din republicile antice, el a luat denumirea animalului pe care încăleca şi s-a numit chevalier [călăreţ, cavaler] , caballero, etc... Virtuţile sale cele mai populare erau ale calului (chevaleresques [cavaleresc], caballerescos, cavalrous, etc.). Don Quichotte considera calul drept un personaj atît de important în cavalerismul rătăcitor, încît a fost nevoie de întreaga sa cazuistică pentru a-i permite lui Sancho Panza să-l urmeze urcat pe un măgar. [Nota lui Lafargue]

 

 


 

1). Cîntecul lui Roland (La Chanson de Roland) - poem epic din sec. 11.

2). Războiul peloponesiac - conflict militar între Atena şi Sparta, desfăşurat în perioada 431-404 î.e.n.

3). Ilot - (în Sparta antică) sclav care aparţinea statului; putea fi împrumutat proprietarilor de pămînt. [N]

4)Portic - galerie exterioară, mărginită de un ansamblu de coloane dispuse într-unul sau mai multe şiruri, uneori cu arcade, care serveşte ca loc de plimbare în jurul unei pieţe, al unei clădiri etc. sau ca intrare monumentală într-un edificiu.

Zenon îşi ţinea prelegerile în galeria din nordul agorei (pieţei publice) din Atena, cunoscută sub numele de „stoa poikile“ (porticul pictat), de unde şi denumirea şcolii filosofice întemeiate de el.

5)Cens - (în statul roman) recensămînt al cetăţenilor şi al averii lor, efectuat din cinci în cinci ani pentru a servi ca bază la recrutare, la fixarea impozitelor, la exercitarea drepturilor politice etc.

6). Războaiele medice - conflicte militare dintre statele Greciei antice şi Imperiul persan, desfăşurate între aprox. 500-448 î.e.n.