Paul Lafargue

Determinismul economic al lui Karl Marx

Originea ideilor abstracte

II. Formarea instinctului şi a ideilor abstracte

Se poate aplica la instinctul animalelor ceea ce filozofii spiritualişti spun despre ideile înnăscute. Animalele se nasc cu o predispoziţie organică, cu o preformaţie intelectuală, conform termenului lui Leibnizi), care le permite să îndeplinească în mod spontan, fără să fi trecut prin şcoala vreunei experienţe, cele mai complicate acte care sînt necesare pentru conservarea lor individuală şi propagarea speciei. Această preformaţie nu este nicăieri mai remarcabilă ca la insectele cu metamorfoză (fluturi, cărăbuşi, etc.); pe măsură ce au loc transformările lor, aceste insecte adoptă diferite feluri de viaţă, într-o riguroasă corelaţie cu fiecare din noile forme pe care le îmbracă. Sebastien Mercieri) avea dreptate atunci cînd declara că «instinctul era o idee înnăscută»(1). Spiritualiştii nu aveau idee că instinctul ar putea fi rezultatul adaptării lente a unei specii animale la condiţiile mediului său natural şi ajungeau cu curaj la concluzia că instinctul este un dar al lui Dumnezeu. Omul nu a ezitat niciodată să pună în afara sferei sale de influenţă cauzele fenomenelor pe care nu le înţelegea.

Dar, în contrast cu Justiţia sofiştilor spiritualismului, instinctul nu este o facultate imuabilă în legătură cu care orice deviaţie, orice modificaţie, este imposibilă. Mai mult sau mai puţin, animalele domestice şi-au modificat instinctele pe care Dumnezeu, în inepuizabila sa bunătate, le-a acordat ancestorilor lor sălbatici. Găinile şi raţele noastre din ogradă au pierdut complet instinctul de zbor, care a devenit inutil în mediul artificial în care omul le-a pus timp de secole; instinctul acvatic a dispărut la raţele de Ceylan şi este chiar nevoie să fie împinse pentru a le face să intre în apă. Diferite rase de găini (Houdan, La Flèche, Campine) au fost despuiate de imperiosul instinct matern; cu toate că sînt excelente producătoare de ouă, ele nu se gîndesc niciodată să-şi clocească ouăle. În diferite părţi ale Germaniei, unde viţeii au fost îndepărtaţi din naştere de mamele lor, timp de generaţii, se remarcă o importantă slăbire a instinctului matern. Giardi) crede că una din principalele cauze ale acestui instict la mamifere ar fi necesitatea organică de a se debarasa de laptele care tumefiază şi provoacă dureri mamelelor(2). Un alt naturalist demonstrează că instinctul de construire al cuibului care există la peştişorii din specia gasterosteidae trebuie atribuit, nu lui Dumnezeu, ci unei inflamaţii temporare a rinichilor în cursul sezonului amoros.

Nu este nevoie de un timp prea lung pentru a inversa instinctul cel mai bine înrădăcinat. Romanesi) menţionează cazul unei găini care a fost obligată să clocească ouă de raţă de trei ori consecutiv şi care împingea în mod conştiincios în apă adevăraţii puişori de găină care i-au fost daţi în creştere. Omul a bulversat instinctele rasei canine: conform nevoilor sale, el a dotat cîinele cu instincte noi şi le-a suprimat. Cîinele în stadiul sălbatic nu latră, cîinii sălbaticilor sînt tăcuţi; omul civilizat este cel care a dat cîinelui instinctul lătratului şi care ulterior l-a suprimat la cîini de anumite rase. Cîinele obişnuit care dă peste vînatul răpus aleargă spre el lătrînd, în timp ce vederea unui vînat îl face mut pe cîinele de pază şi îl ţintuieşte pe loc. În cazul în care cîinele de pază este de rasă bună, el nu are nevoie de a fi dresat individual pentru a manifesta acest instinct relativ nou; cîinii tineri care ies la vînat pentru prima oară, se opresc muţi şi nemişcaţi fără discernămînt în faţa pietrelor, a oilor etc. Înclinaţia este implantată în creier, dar este oarbă şi necesită o direcţie specială. Dat fiind că pentru a schimba sau a suprima instinctele unui animal şi pentru a-i dezvolta unele noi nu trebuie decît să fie pus în condiţii noi de existenţă, instinctul animalelor sălbatice nu este decît rezultatul adaptării lor la condiţiile mediului natural în care trăiesc, acesta nefiind format deodată, ci dezvoltîndu-se treptat la speciile de animale sub acţiunea şi reacţia unor fenomene externe şi interne, pe care este posibil să nu le ştim, dar care au existat inevitabil.

Omul poate studia asupra sa formarea instinctului. El nu poate învăţa nimic din punct de vedere intelectual sau corporal fără o anumită tensiune cerebrală, care se destinde pe măsură ce obiectul studiului devine mai obişnuit. De exemplu, atunci cînd se începe pianul, trebuie observat cu atenţie jocul mîinilor şi al degetelor pentru a lovi nota dorită, dar prin obişnuinţă se ajunge la stadiul în care nota dorită este atinsă maşinal fără să fie privită claviatura şi avînd gîndul în altă parte. În mod similar, cînd se învaţă o limbă străină, trebuie să avem atenţia orientată la alegerea de cuvinte, articole, propoziţii, terminaţii, adjective, verbe etc., care apar instinctiv odată cu stadiul de familiarizare cu noua limbă. Creierul şi corpul omului şi al animalului au însuşirea de a transforma în acte automate ceea ce în mod primitiv era dorit, conştient şi era rezultatul unei atenţii susţinute; dacă nu ar avea calitatea să se automatizeze, omul ar fi incapabil de educaţie fizică şi intelectuală; dacă ar fi obligat să-şi supravegheze mişcările pentru a vorbi, a merge, a mînca etc., ar rămîne într-o eternă copilărie. Educaţia învaţă omul să-şi ignoreze inteligenţa şi tinde să-l transforme într-o maşină din ce în ce mai complicată: concluzia este paradoxală.

Creierul unui adult este mai mult sau mai puţin automatizat conform gradului său de educaţie şi conform rasei sale; noţiunile abstracte elementare de cauză, substanţă, existenţă, număr, justiţie etc. îi sînt la fel de familiare şi instinctive ca băutul şi mîncatul, creierul pierzînd orice memorie a modului în care le-a dobîndit, fiindcă omul civilizat, asemenea cîinelui de pază, moşteneşte din naştere obiceiul tradiţional de a le dobîndi cu prima ocazie: dar această tendinţă de a le dobîndi este rezultatul unei experienţe ancestrale progresive care se continuă de mii de ani. Ar fi la fel de ridicol să credem că ideile abstracte au răsărit în mod spontan în mintea umană, precum ar fi să credem că bicicleta sau orice sau orice altă maşină de un tip mai perfecţionat au fost construite din prima ocazie. Ideile abstracte, la fel ca şi instinctul animalelor, s-au format treptat la individ şi la specie; pentru a căuta originile nu trebuie doar să analizăm modul de gîndire al adultului civilizat, aşa cum procedează Descartesi), ci este necesar, aşa cum doreau Enciclopediştiii), să fie chestionată inteligenţa infantilă şi să se revină la epocile premergătoare pentru a studia inteligenţa barbarului şi sălbaticului, aşa cum sîntem obligaţi să facem atunci cînd dorim să descoperim originile instituţiilor noastre politice şi sociale, a artelor şi a cunoştinţelor noastre(3).

 

***

Senzualiştii din secolul trecut, făcînd din creier o tabula rasa, ceea ce era o metodă radicală de a reînnoi «purificarea» lui Descartes, neglijau acest fapt de importanţă capitală, că creierul omului civilizat este un cîmp muncit de secole şi este însămînţat cu noţiuni şi idei timp de mii de generaţii şi că, după expresia exactă a lui Leibniz, este preformat înainte să înceapă experienţa personală. Trebuie să admitem că în creier există aranjamentul molecular menit să dea naştere la un număr considerabil de idei şi de noţiuni; numai admiterea acestei afirmaţii poate explica că oameni extraordinari ca Pascali) au putut descoperi singuri o serie de idei abstracte, aşa cum teoremele din prima carte a lui Euclidi) nu au putut fi elaborate decît de o lungă serie de gînditori: în orice caz, creierul are o asemenea aptitudine de a dobîndi anumite noţiuni şi idei elementare, încît nu realizează dobîndirea lor. Creirul nu se limitează numai să primească impresii venite din exterior pe calea simţurilor, ci execută singur o muncă moleculară pe care fiziologii englezi o denumesc activitate cerebrală inconştientă, care îl ajută să completeze cunoştinţele acumulate şi chiar să facă unele noi fără să treacă prin experienţă. Şcolarii profită de această preţioasă facultate atunci cînd îşi învaţă parţial lecţiile înainte de culcare, lăsînd somnului grija de a fixa materia în memorie.

De altfel, creierul este plin de mistere; este o terra ignota pe care fiziologii de abia încep s-o exploreze. Este cert că creierul posedă facultăţi care adeseori nu-şi găsesc întrebuinţarea în mediul în care evoluează individul şi rasa sa; aceste facultăţi aflate în stadiul somnolent nu pot fi deci rezultatul acţiunii directe a mediului exterior asupra creierului, dar pot fi rezultatul influenţei pe care o are activitatea creierului asupra altor organe care, la rîndul lor, reacţionează asupra centrilor nervoşi. Este posibil ca o modificare sau o nouă adaptare a labei, a ochiului sau a oricărui alt organ exercită o influenţă asupra creierului, făcînd să-i crească volumul şi complicînd organizarea sa. Naturaliştii acordă o importanţă capitală transformării picioarelor maimuţelor arboricole, care, din membre pentru apucare, au devenit bune pentru mersul erect; acesta a fost punctul de plecare al lui genus homo. Nu se poate contesta că evoluţia labelor anterioare în mîini şi întrebuinţarea mîinii ca organ exclusiv de apucare şi de manipulare a armelor şi instrumentelor au fost printre cele mai eficace cauze ale dezvoltării intelectuale ale speţei umane. Corpul unui animal este un tot în care nici o piesă nu poate fi modificată fără ca acest lucru să nu atragă modificări în alte părţi ale organismului său: Goethei) denumea acest fenomen drept «echilibrarea organelor».

Iată cîteva exemple despre care nu poate fi furnizată altă explicaţie. Agamiul, o galinacee din America de Sud, capturată în stadiul sălbatic şi introdusă într-o curte de păsări, ia comanda, ca un cîine ciobănesc, şi face să-l asculte găinile, raţele şi chiar curcanii mai mari şi mai puternici decît el: îi supraveghează, atunci cînd li se dau seminţe, îi împiedică să se bată şi să fugă din coteţ, asistă la plecarea lor dimineaţa şi la reîntoarcerea lor seara. Cum este el în stare să aplice acest instinct în natură? Iar dacă nu-l aplică, cum mai există acest instinct? Cum de există, dacă nu este folosit decît în domesticitate?

Sălbaticii şi barbarii sînt capabili de mult mai multe operaţiuni intelectuale decît cele pe care le îndeplinesc în viaţa lor de toate zilele: timp de sute de ani, europenii au transportat de pe coastele Africii în colonii mii de negri sălbatici şi barbari, rupţi de civilizaţie prin secole de cultură şi totuşi, după un timp foarte scurt, ei au asimilat meseriile civilizaţiei. — Cînd iezuiţii au început educarea lor, Guaranii din Paraguay erau nuzi prin păduri, avînd ca arme numai arcul şi ghioagha de lemn, cunoscînd numai cultura porumbului; inteligenţa lor era atît de rudimentară încît nu puteau să numere mai mult de 20, folosind degetele de la mîini şi de la picioare; totuşi, iezuiţii i-au transformat pe aceşti sălbatici în muncitori abili, capabili de munci dificile, cum ar fi orgi complicate, sfere geografice, picturi şi sculpturi decorative etc. Aceste meserii şi aceste arte, cu ideile care le corespund, nu existau ca entitate înnăscută în mîinile şi creierul Guaranilor; ele au fost vărsate, ca să spunem aşa, de către iezuiţi, aşa cum este adăugat aer proaspăt într-o orgă din Barbaria. Creierul Guaranilor, dacă era incapabil prin propria sa iniţiativă să descopere aceste lucruri, era cel puţin excepţional de bine predispus sau preformat, după expresia lui Leibniz, pentru a le dobîndi.

Este de asemenea sigur că sălbaticul este la fel de străin de noţiunile abstracte ale omului civilizat, după cum este străin de artele şi meseriile acestuia, ceea ce este dovedit prin faptul că în limba lui lipsesc termeni pentru ideile generale. Deci cum se face că noţiunile şi ideile abstracte, cu care omul civilizat este atît de obişnuit, au ajuns să pătrundă în creierul omenesc? Pentru a rezolva această problemă care a preocupat atît de mult gîndirea filozofică, trebuie, aidoma Enciclopediştilor, să pornim pe calea pe care a deschis-o Vicoi), să studiem sălbaticii şi copii şi să le punem întrebări despre limbaj, cel mai important, dacă nu chiar primul mod de manifestare a sentimentelor şi ideilor(4): limbajul are un rol atît de important, încît creştinul din primele secole, reproducînd ideea oamenilor primitivi, spune: «Cuvîntul este Dumnezeu», iar Grecii desemnează prin acelaşi termen, logos, cuvîntul şi gîndirea, iar din verbul phrazo (a vorbi), ei derivă phrazomai, care înseamnă a-ţi vorbi singur, a gîndi. De fapt, cea mai abstractă minte nu poate gîndi fără a se folosi de cuvinte, fără să-şi vorbească mintal, dacă nu verbal aşa cum copii şi mulţi adulţi mormăie ceea ce gîndesc. Limbajul deţine un loc mult prea important în dezvoltarea inteligenţei pentru ca formarea etimologică a cuvintelor şi semnificaţiile lor succesive să nu reflecte condiţiile de viaţă şi stadiul mental al oamenilor care le-au creat şi le-au folosit.

Un lucru ne frapează de la început: adeseori acelaşi cuvînt este întrebuinţat pentru a desemna o idee abstractă şi un obiect concret. În limbile europene, cuvintele care semnifică bunurile materiale şi linia dreaptă vor de asemenea să exprime Bunul moral şi ce este Drept, Just:

Ta agatha (greacă), bunurile, bogăţiile; to agathon, Binele.

Bona (latină), bunurile; bonum, Binele.

Goods (engleză), bunurile; the good, Binele, etc.

Orthos (greacă), rectum (latină), derecho (spaniolă), right (engleză) etc. vor să exprime ceea ce este în linie dreaptă şi ceea este Drept, Just.

Iată aici şi alte exemple alese din limba greacă: kalon, săgeată, suliţă şi ceea este Frumos, Virtutea; phren, inimă, măruntaie şi raţiune, voinţă; kakos, om de origine plebee şi laş, rău, urît; kakon, rău, viciu, crimă. Cuvîntul kakos a format o serie de termeni utilizaţi pentru a desemna ceea ce este murdar şi rău: kakké, excrement; kakkaó, a merge la toaletă; kakia, viciu, laşitate; kakatheos, necredincios; kakóphonia, cacofonie, etc.

Acest fapt este demn de a fi menţionat cu toate că este puţin remarcat; acelaşi lucru se întîmplă cu fenomenele zilnice: pentru că ne orbesc, nu le vedem. Totuşi, merită să ne întrebăm cum limba vulgară şi limba filozofică şi juridică au putut să reunească sub acelaşi cuvînt elementul material şi elementul ideal, concretul şi abstractul. Două chestiuni se pun de la început: abstractul şi idealul s-au aplecat oare pînă la concret şi pînă la materie sau materia şi concretul s-au transformat oare în ideal şi abstracţie? — Cum s-a produs aceasta transmutaţie?

Istoria semnificaţiilor succesive ale cuvintelor rezolvă prima dificultate: ea ne arată semnificaţia concretă precedînd întotdeauna semnificaţia abstractă.

Aissa (greacă), utilizată la început ca lot, porţiune care revine cuiva în cadrul unui partaj, a ajuns să însemne hotărîrea destinului.

Moira, la început porţia unui comesean la o masă, partea unui războinic la împărţirea prăzii, iar apoi parte a existenţei şi în cele din urmă zeiţa Destin, faţă de care «zeii şi muritorii sînt supuşi în egală măsură.»

Nomos începe prin a fi întrebuinţat pentru păşune şi termină prin a semnifica lege.

Legătura care aduce împreună sensul abstract cu sensul concret nu este întotdeauna aparentă; în acest fel, este greu de a vedea din prima privire cum a putut spiritul uman să lege păşunea de ideea abstractă de Lege, linia dreaptă de ideea de Just, partea unui comesean la un festin de eternul Destin. Voi arăta legăturile care unesc aceste diferite semnificaţii în cadrul studiului despre Originile ideii de Just şi de Bine: în momentul de faţă trebuie numai faptul să fie menţionat.

În mod normal, spiritul uman foloseşte aceeaşi metodă de lucru, în ciuda tuturor diferenţelor care există între obiectele asupra cărora funcţionează: de exemplu, ruta pe care a urmat-o pentru a transforma sunetele în vocale şi consoane este aceeaşi cu cea pe care s-a urcat pentru a se ridica de la concret la abstract. Originea literelor părea atît de misterioasă episcopului Mallinkrot încît, în cadrul lucrării sale De arta typographicâ , pentru a-şi da odihnă sufletului, el atribuia originea literelor lui Dumnezeu, care era deja autorul responsabil al instinctului şi al ideilor abstracte. Dar cercetările filologilor au îndepărtat unul după altul voalurile care acopereau misterul alfabetic: ei au demonstrat că literele nu au căzut din cer gata formate, iar omul a ajuns în mod treptat să reprezinte sunetele prin consoane şi vocale.Voi menţiona primele etape parcurse, care sînt utile demonstraţiei mele.

Omul începe prin scrierea figurativă, el reprezintă un obiect prin imaginea acestuia, un cîine prin desenul unui cîine; după aceea, el trece la scrierea simbolică şi înfăţişează partea pentru întreg, capul unui animal pentru animalul întreg; apoi se ridică la scrierea metaforică, el portretizează un obiect avînd o anumită asemănare reală sau presupusă cu ideea care se vrea exprimată, partea anterioară a unui leu pentru a semnifica ideea de prioritate, un cot [unitate de măsură] pentru Justiţie şi Adevăr, un vultur pentru Maternitate, etc. Prima încercare de fonaţie a fost făcută prin rebus; se reprezintă un sunet prin imaginea unui obiect care are acelaşi sunet, Egiptenii, numind deb coada porcului, reprezintă sunetul deb prin imaginea cozii în cîrlig a porcului; după aceea se reţine un anumit număr de imagini mai mult sau mai puţin modificate, nu pentru valoarea fonetică a mai multor silabe, ci pentru ceea a silabei iniţiale, etc., etc.(5)

În mod inevitabil, scrierea trebuia să treacă prin etapa metaforică, dat fiind că omul primitiv gîndeşte şi vorbeşte prin metafore. Un indian din pieile roşii din America spune despre un războinic curajos că este ca un urs, despre un om cu privirea pătrunzătoare că este ca un vultur; pentru a afirma că a uitat o insultă, el spune că o îngroapă în pămînt etc. Uneori aceste metafore sînt indescifrabile pentru noi; de altfel, este greu de înţeles cum au ajuns Egiptenii să reprezinte în hieroglifele lor Dreptatea şi Adevărul prin cot, iar Maternitatea prin Vultur. Voi descurca metafora vulturului; voi explica mai tîrziu pe cea a cotului.

Familia matriarhală a avut o longevitate extraordinară în Egipt. De asemenea, constatăm în miturile religioase ale Egiptului numeroase urme ale antagonismului dintre cele două sexe, care luptau unul pentru a menţine înalta sa poziţie în familie, iar celălalt pentru a-l deposeda. La fel ca Apolloi) în Eumenidele lui Eschili), Egipteanul declară că bărbatul este acel care a îndeplinit funcţia importantă în actul de generare şi că femeia, «la fel ca o coajă de fruct, ea nu face decît să-i primească şi să-i hrănească germenul»; femeia egipteană îi întoarce complimentul şi se laudă cu conceperea fără colaborarea bărbatului. Plutarhi) ne spune că la Sais statuia lui Neith, zeiţa Mamă, «doamna suverană a regiunii superioare», purta aroganta inscripţie: «Sînt tot ceea ce a fost, tot ceea ce este şi tot ceea ce va fi: nimeni nu mi-a ridicat rochia, fructul pe care l-am crescut este Soarele». Numele său, printre alte semne, are ca emblemă vulturul şi prima literă a cuvîntului Mamă (mou)(6). Din Hieroglifele lui Horapolloni) aflăm că Egiptenii credeau că în specia vulturilor nu existau masculi, iar femelele erau fecundate de vînt; ei atribuiau acestei păsări, considerată în oricare altă parte drept feroce şi vorace, o tandreţe maternală atît de mare, încît îşi deschidea pieptul pentru a-şi hrăni puii. După ce pasărea Neith, datorită straniei sale calităţi procreative, a fost făcută zeiţa Mamă, care şi ea procrea fără concursul masculului, ele au devenit simbolul Mamei, iar apoi al Maternităţii.

Acest exemplu caracteristic dă o idee despre calea întortocheată pe care o străbate spiritul uman pentru a descrie ideile sale abstracte prin imaginile obiectelor concrete.

Dacă în scrierea metaforică şi emblematică imaginea unui obiect material devine simbolul unei idei abstracte, se crede că un cuvînt, creat pentru a desemna un obiect sau unul din atributele acestuia, ajunge să servească pentru a desemna o idee abstractă.

 

***

În mintea copilului şi a sălbaticului, «copilul speciei umane» după expresia lui Vico, nu există decît imagini ale obiectelor determinate: atunci cînd un copil mic spune păpuşă, el nu se referă la orice păpuşă, ci la o anumită păpuşă, pe care a ţinut-o în mîini sau care i-a fost arătată, iar dacă îi este prezentată o altă păpuşă, se întîmplă ca el s-o respingă cu furie; de asemenea, fiecare cuvînt este pentru el un nume propriu, simbolul obiectului cu care a venit în contact. Limbajul său, la fel ca şi cel al sălbaticului, nu posedă termeni generici care să includă o clasă de obiecte de aceeaşi natură, ci un număr de serii de nume proprii; de asemenea, limbile sălbatice nu posedă termeni pentru ideile generale cum ar fi omul, corpul etc. şi pentru ideile abstracte de timp, cauză etc.; există limbi ale sălbaticilor în care lipseşte verbul „a fi“. Tasmanianul avea un mare număr de cuvinte pentru fiecare arbore din diferitele specii, dar nu avea un termen pentru a spune „arbore“ în general; Malaezianul nu are un cuvînt pentru culoare, cu toate că are cuvinte pentru fiecare culoare; Abiponul nu are cuvinte pentru om, corp, timp, etc., şi nu posedă verbul „a fi“, el nu spune: eu sînt un Abipon, ci „eu, Abipon“(7).

Dar încetul cu încetul, copilul şi omul primitiv mută numele şi ideea primelor persoane şi lucruri pe care le-au cunoscut la toate persoanele şi lucrurile care prezintă aceleaşi asemănări reale sau fictive; în acelaşi fel, ei elaborează prin analogie şi comparaţie idei generale abstracte care cuprind grupuri de obiecte mai mult sau mai puţin întinse, iar uneori numele propriu al unui obiect devine termenul simbolic al ideii abstracte care reprezintă grupul de obiecte care au analogii cu obiectul pentru care cuvîntul a fost născocit. Platoni) pretinde că ideile generale astfel obţinute, care clasează obiectele fără a ţine seamă de diferenţele lor individuale, sînt «esenţe de origine divină». Socratei), în cartea a X-a a Republicii, spune că «ideea de pat» este o esenţă creată divin, pentru că este imuabilă, întotdeauna identică cu ea însăşi, în timp ce paturile făcute de tîmplari diferă între ele.

Adeseori spiritul uman a apropiat obiectele cele mai îndepărtate, care nu aveau între el decît un vag punct de asemănare: în acest mod, printr-un procedeu de antropomorfism, omul a considerat membrele sale ca termen de comparaţie, după cum dovedesc metaforele care persistă în limbile civilizate, cu toate că provin de la începuturile umanităţii, cum ar fi măruntaiele pămîntului, vîna unei mine, inima unui stejar, dintele unui ferăstrău, carnea unui fruct, gîtul unui munte, braţ de mare, etc. Din momentul în care ideea abstractă a măsurii înfloreşte în capul lui, omul ia drept unitate de măsură piciorul său, mîna sa, degetul mare, braţele sale (orgyia, măsură greacă egală cu două braţe întinse). Orice măsură este o metaforă; cînd se spune că un obiect are trei picioare două degete, acest lucru înseamnă că este lung de trei picioare două degete. Dar odată cu dezvoltarea civilizaţiei, am fost nevoiţi să recurgem la alte unităţi de măsură: astfel Grecii aveau stadionul, lungimea parcursă pe jos de alergători la jocurile olimpice, iar Latinii aveau jugerumul, suprafaţa pe care o putea munci în decursul unei zile un jugum (un jug de bou).

După cum remarcă Max Mülleri), adeseori un cuvînt abstract nu este decît un adjectiv transformat în substantiv, adică atributul unui obiect metamorfozat în personaj, în entitate metafizică, în fiinţă imaginară, iar această metempsihoză se face pe cale metaforică: metafora este una din principalele căi prin care abstracţia penetrează mintea umană. În precedentele metafore se spune gură pentru o cavernă, limbă de pămînt pentru că gura prezintă o deschizătură, iar limba are o formă prelungită; acelaşi procedeu a fost întrebuinţat pentru a procura noi termeni de comparaţie pe măsură ce necesitatea se făcea simţită şi întotdeauna calitatea cea mai proeminentă a obiectului, care prin urmare impresionează cel mai puternic simţurile, este cea care joacă rolul de termen de comparaţie. Un mare număr de limbi sălbatice nu posedă cuvinte pentru ideile abstracte de duritate, rotunjime, căldură etc., fiindcă omul sălbatic nu a ajuns încă să creeze fiinţe imaginare sau entităţi metafizice care să corespundă cu aceşti termeni; aşadar, pentru dur el spune «ca piatra», pentru rotund el spune «ca luna», pentru cald el spune «ca soarele», calităţile de dur, rotund şi cald fiind în creierul său inseparabile de piatră, lună şi soare. Numai după o lungă activitate cerebrală aceste calităţi sînt separate şi abstractizate faţă de aceste obiecte concrete pentru a fi metamorfozate în entităţi imaginare, atunci cînd calificativul devine substantiv şi serveşte drept semn pentru ideea abstractă formată în creier.

Nu au fost descoperite populaţii sălbatice care să nu aibă ideea de număr, idee abstractă prin excelenţă, cu toate că numeraţia unor sălbatici este extrem de limitată. Probabil că în bagajul intelectual pe care l-a moştenit de la animale, omul a găsit axiome matematice pe care le aplică: de exemplu, porumbeii nu încep să clocească decît după ce femela a ouat două ouă, ca şi cum ar şti că unu şi cu unu fac doi; cîinii, păsările prădătoare, de fapt toate animalele, pentru a ajunge la obiectul pe care-l doresc, merg pe o linie dreaptă, ca şi cum ar şti că aceasta este calea cea mai scurtă de la un punct la altul.

Concepţia generală este că, în contradicţie cu ceea ce gîndeşte Vico, ideea abstractă a numărului este una din primele, dacă nu chiar prima care s-a format în creierul animalelor şi al omului, pentru că dacă toate obiectele nu au calitatea de a fi dure, rotunde sau calde etc., au cel puţin o proprietate care le este comună, aceea de a se distinge unele faţă de altele prin forma şi prin poziţia relativă pe care o ocupă în spaţiu, iar această proprietate caracteristică este punctul de plecare ale numărării: din această cauză pitagoricienii spuneau că «lucrurile sînt număr»(8). Este necesar ca materia cerebrală să aibă ideea de număr, adică să poată distinge obiectele între ele pentru a intra în funcţiune, pentru a gîndi: este ceea ce a recunoscut pitagoricianul Filolaosi), primul care, după spusele lui Diogene Laerţiui), a afirmat că mişcarea pămîntului făcea un cerc, atunci cînd declara că «numărul se află în tot ce există şi fără el este imposibil să fie cunoscut ceva şi să fie gîndit ceva».

 Dar extensiunea numărării dincolo de numărul 2 a fost una din cele mai grele munci ale lui Herculei) pe care mintea omenească şi le-a impus, după cum dovedesc acest lucru caracterul mistic atribuit primelor zece numere(9), precum şi amintirile mitologice şi legendare legate de anumite cifre: 10 — (asediile de la Troiai) şi Veii), care au durat exact zece ani); 12 (cei 12 zei ai Olimpuluii), cele 12 munci ale lui Herculei), cei 12 apostoli, etc.); 50 (cei 50 de fii ai lui Priam, cele 50 de Danaide; Endymion, după Pausaniasi), a făcut-o pe Selena mamă a 50 de fiice; Acteon vîna cu 50 de perechi de cîini cînd Diana l-a metamorfozat; vasul pe care l-a construit Danaus după îndrumările lui Minerva avea 50 de vîsle, la fel ca vasul lui Hercule în timpul expediţiei sale împotriva Troiei, etc.). Aceste numere sînt tot atîtea etape în care spiritul uman s-a oprit pentru a se odihni după eforturile sale făcute pentru a ajunge acolo şi le-a marcat cu legende pentru a le păstra amintirea.

Cînd ajunge la capătul enumerării sale, sălbaticul spune mult pentru a desemna obiectele care vin în surplus şi pe care nu le poate socoti în lipsă de numere. Vico a remarcat că pentru Romani la început 60, apoi 100, apoi 1.000 erau cantităţi inumerabile. Hovasii din Madagascar spun pentru 1.000 „seara“, pentru 10.000 „noaptea“, iar cuvîntul tapitrisa, de care ei se folosesc pentru a denumi un milion, este echivalent cu „sfîrşit de numărare“: acelaşi lucru era valabil şi pentru noi, dar de la războiul din 1870-1871 şi de la trusturile americane, miliardul este cel care arată limita numărării noastre.

Limbajul ne arată că omul a luat drept unitate de lungime mîna, piciorul şi braţele sale; chiar şi degetele de la mîini şi de la picioare îi sînt utile la numărat. F. Nanseni) spune despre Eschimoşi, cu care a trăit mai bine de un an, că ei nu au denumire pentru toate cifrele care depăşesc 5: ei numără pe degetele de la mîna dreaptă şi se opresc atunci cînd toate degetele au fost numite şi atinse; pentru 6 ei iau mîna stîngă şi spun primul deget al celeilalte mîini, pentru 7 al doilea, şi aşa mai departe pînă la 10, iar apoi numără degetele de la picioare pînă la 20, care este sfîrşitul numărării. Dar marii matematicieni merg mai departe, iar pentru 21 ei spun primul deget al celuilalt om şi reîncep trecînd pe la mîini şi pe la picioare. 20 înseamnă un om, 100 cinci oameni. Cifrele romane care au fost folosite pînă la introducerea cifrelor arabe păstrează memoria acestei lumi primitive a numărării: I este un deget, II sînt două degete, V este o mînă la care cele trei degete din mijloc sînt strînse în timp ce degetul mare şi cel mic sînt drepte; X sînt doi V sau două mîini opuse. Atunci cînd a fost nevoie să numere dincolo de 100 şi de 1.000, a fost nevoie să fie întrebuinţate obiecte care nu fac parte din corpul omenesc; Romanii au luat pietre, calculi, de unde a fost derivat termenul „calcul“ din limbile moderne: expresiile latine calculum ponere (a pune piatra) şi subducere calculum (a retrage piatra) arată că prin adăugarea sau scoaterii pietrei Romanii adunau sau scădeau. La Familisterul din Guise3) am văzut cum au fost predate printr-un procedeu analog primele două operaţii aritmetice la copii de 5 şi 6 ani. Pietrele erau foarte indicate pentru acest uz; ele serveau deja la tragerea la sorţi cînd prada şi pămînturile erau împărţite.

Sălbăticii nu pot calcula pe de rost; ei trebuie să aibă în faţa ochilor obiectele pe care le numără, la fel ca atunci cînd fac schimburi, ei pun pe jos obiectele pe care le dau în faţa celor pe care le primesc: numai această ecuaţie primitivă, care în definitiv nu este decît o metaforă tangibilă, le poate satisface spiritul. În mintea lor, ca şi în cea a a copiilor, numerele sînt idei concrete: cînd ei spun doi, trei, cinci, ei văd două, trei, cinci degete, pietre sau alte obiecte; în multe limbi sălbatice, primele cinci cifre poartă numele degetelor: numai printr-un procedeu de distilare intelectuală în mintea adultului civilizat cifrele se despoaie de orice formă care reaminteşte de un obiect oarecare, pentru a-şi păstra numai figura semnelor convenţionale(10). Nici metafizicianul cel mai idealist nu poate gîndi fără cuvinte şi nu poate calcula fără semne, adică fără obiecte concrete. Cînd au început studiile despre calităţile numerelor, filozofii greci le-au dat forme geometrice; ei le împărţeau în trei grupe: grupul de numere ale liniei (mékos), grupul de numere de suprafaţă, pătrate (epidedon) şi grupul de numere cu triplă creştere, cuburi (triké auxé). Matematicienii moderni au păstrat expresia de număr linear pentru un număr rădăcină.

Pentru lung, dur, rotund, cald, sălbaticul spune ca piciorul, piatra, luna, soarele; dar picioarele sînt de lungime inegală, pietrele sînt mai mult sau mai puţin dure, luna nu este întotdeauna rotundă, iar soarele este mai cald vara decît iarna; în aceste condiţii, atunci cînd spiritul uman a constat că este nevoie de un grad superior de exactitate, a recunoscut că termenii de comparaţie pe care i-a întrebuinţat pînă atunci nu sînt suficienţi; el şi-a imaginat tipuri de lungime, de duritate, de rotunjime şi de căldură pentru a fi folosite ca termeni de comparaţie; în acest fel matematicienii din domeniul mecanicii abstracte şi-au imaginat un levier absolut rigid şi fără grosime şi un colţ absolut incompresibil pentru a-şi continua investigaţiile teoretice, oprite de imperfecţiunile levierelor şi ale colţurilor din realitate. Dar colţul şi levierul matematicienilor, la fel ca tipurile de lungime, rotunjime, de duritate, cu toate că sînt derivate din obiecte reale ale căror atribute au fost supuse distilaţiei intelectuale, nu corespund cu nici un obiect real, ci unor idei formate în mintea omenească. Din cauză că obiectele din realitate diferă între ele, iar tipul imaginar este întotdeauna unul, identic cu el însuşi, Platon denumeşte obiectele reale drept imagini vane şi mincinoase, iar tipul ideal drept o esenţă a creaţiei divine: în acest caz, la fel ca într-un mare număr de alte cazuri, Dumnezeul creator este omul care gîndeşte.

Printr-o procedură analogă, artiştii au dat naştere la himere pentru care corpul, cu toate că este compus din organe separate, provenind de la diferite animale, nu corespunde cu nimic real, ci cu o fantezie a imaginaţiei. Himera este o idee abstractă, la fel de abstractă ca oricare din ideile de Frumos, Bine, Just, Timp, Cauză: dar nici Platon însuşi nu a îndrăznit să le claseze printre esenţele sale divine.

Probabil atunci cînd triburile barbare au început să se diferenţieze în clase, omul s-a separat de regnul animal şi s-a ridicat la gradul de fiinţă supranaturală, ale cărei destine sînt preocuparea constantă a zeilor şi a corpurilor celeste; mai tîrziu, el a separat creierul de restul organelor pentru a face un locaş sufletului: ştiinţa naturală readuce omul în rîndul animalelor, el fiind rezumatul şi încoronarea acestora; filozofia socialistă va readuce creierul în rîndul organelor.

Creierul posedă capacitatea de a gîndi, aşa cum stomacul are capacitatea de a digera: el nu poate gîndi decît cu ajutorul ideilor pe care le fabrică cu materialele pe care i le furnizează mediul natural şi mediul social sau artificial în care evoluează omul. 

 

 

 


 

(1). Pe 7 nivoise [luna a patra a calendarului republican francez - Alexander Tendler] anul VIII (1800), S. Mercier făcea în Parisul ieşit din Revoluţie o primă conferinţă despre Ideile înnăscute pentru «a-i detrona pe Condillaci), Lockei) şi metafizica lor». Îi este atribuită lui Royer-Collardi) prima revenire la filozofia spiritualistă, complet demodată de o jumătate de secol. Această onoare, dacă este onoare, revine acestui spirit dezechilibrat care îl punea pe Kanti) împotriva Enciclopediştilor şi îşi propunea în mod gălăgios respingerea lui Newtoni), «acest anatomist al luminii, care nu-şi poate imagina nimic mai ridicol decît a face ca pămîntul să se învîrtească, aidoma unei curci, în faţa căminului solar». Spiritualismul burghez nu putea să aibă în Franţa un naş mai demn.

Conferinţele lui Mercier făceau senzaţie; un public numeros asista la ele. La Décade Philosophique [Decada filozofică] din 10 floréal [luna a opta a calendarului republican francez - Alexander Tendler] relata de la conferinţa despre Ideile înnăscute: «Le accept» exclama el la început, «şi prin acest lucru îmi ascult raţiunea mea interioară...Omul gîndeşte în mod independent de obiecte şi de simţuri...Ideile înnăscute explică totul. Tabloul ideilor unui om ar fi tabloul adevărurilor celeste... Instictul este o idee înnăscută...»

Mercier avea un precedent, celebrul decret al lui Robespierrei) prin care Dumnezeu era restabilit drept simplu comisar de poliţie destituit.

ARTICOLUL ÎNTÎI — Poporul francez recunoaşte existenţa Fiinţei supreme şi imortalitatea sufletului.

ART. 2 — Vor fi instituie sărbători pentru a rechema omul la gîndul despre Divinitate şi despre demnitatea existenţei sale.

Un imn recitat la sărbătoarea de restaurare a Fiinţei supreme, după discursul lui Robespierre, prezicea sfîrşitul ateismului:

Unde sînt acei care au îndrăznit să te ameninţe?
       Cei care, sub acoperămîtul civismului
       Sperau să te şteargă din inima omului!
       ......................................
       Gîndesc ei oare ...........
       Că revenind la natură
       Din natură vom uita creatorul? [Nota lui Lafargue]

(2). Suplimentul de la Le Figaro din 18 ianuarie 1880 reproduce după scrisorile unui misionar naivele lamentaţii ale unei Indiene de la Ecuator pe cadavrul noului ei născut, care caracterizează bine rolul laptelui în dragostea maternă primitivă: «O stăpînul meu, o fiul măruntaielor mele, micul meu tată, iubitul meu, pentru ce m-ai părăsit? În fiecare zi, acest sîn cu care îţi plăcea să te joci, se umplea pentru tine cu lapte călduţ şi dulce! Ingratule, cînd te sculai, am uitat eu vreodată să mă aplec peste tine pentru ca să te alăptez? Ah, ce nenorocire pe mine, nu mai am pe nimeni pentru a-mi salva sînul de laptele care îl oprimă!». [Nota lui Lafargue]

(3). Anticii nu se temeau să revină pînă la animale pentru a descoperi originea unora dintre cunoştinţele noastre; în acest mod, cu toate că atribuiau zeilor originea medicinii, ei admiteau că mai multe remedii şi operaţii de mică chirurgie se datorau animalelor. Pliniu cel Bătrîni) menţionează în tratatul său Istoria naturală cum au învăţat caprele sălbatice din Creta uzul anumitor ierburi tămăduitoare, cum a învăţat cîinele uzul pirului şi că Egiptenii pretindeau că descoperirea purgaţiei se datora cîinelui, cea a sîngerării — hipopotamului şi cea a spălăturii — ibisului. [Nota lui Lafargue]

(4). În prefaţa opusculului său despre L'Antique Sagesse de l'Italie [Înţelepciunea antică a Italiei] Vico spune: «Am decis să regăsesc antica înţelepciune a Italiei în originile limbii latine...Vom căuta chiar în originea cuvintelor care a fost filozofia sa.»

«Totul a trecut prin cuvinte» spune Madame de Staëli) «şi totul se regăseşte acolo atunci cînd ştim să le examinăm.» [Nota lui Lafargue]

(5). F. LENORMANDi), Essai sur la Propagation de l'Alphabet phénicien parmi les Peuples de l'Ancien Monde [Eseu despre propagarea alfabetului fenician printre popoarele lumii antice] [Nota lui Lafargue]

(6). CHAMPOLLION le Jeunei), Panthéon Egyptien [Panteon egiptean], 1825 [Nota lui Lafargue]

(7). A fost necesară o perioadă foarte lungă pentru ca ideea de timp să pătrundă în creierul uman. Vico a remarcat că ţăranii florentini din perioada sa spuneau numărul de ani după numărul de recolte. «Latinii spuneau atîtea spicuri (aristas), ceea ce este mai specific decît recolta. Expresia nu face decît să indice penuria limbajului (şi a gîndirii, ar fi putut adăuga), iar gramaticienii au crezut că văd strădania artei.» Înainte de a avea noţiunea anului, adică a mişcării soarelui, omul a avut ideea sezoanelor şi cea a mişcărilor lunii. Pliniu cel Bătrîn spune că «vara este numărată drept un an, iarna pentru un altul; Arcadienii, la care anul avea trei luni, îl măsurau după numărul de sezoane, iar Egiptenii după luni; iată cauza datorită căreia se menţionează că unii dintre ei ar fi trăit o mie de ani». [Nota lui Lafargue]

(8). Platon, care, în Timaios, face să vorbească un astronom şi care pentru moment uită esenţele sale de origine divină, dă numărului şi timpului o origine materialistă: «Observaţia zilei şi a nopţii, evoluţia lunilor şi a anilor», afirmă el, «ne-au adus numărul, ne-au făcut să descoperim timpul, ne-au inspirat dorinţa de a cunoaşte natura şi lumea». [Nota lui Lafargue]

(9). Pentru pitagoricieni şi Cabalişti1), decada avea un caracter sacru. Scandinavii considerau că numărul 3 şi multiplul său 9 erau dragi lui Dumenzeu în mod special; la fiecare nouă luni ei făceau nouă sacrificii sîngeroase de oameni şi animale, care durau nouă zile. Novenele catolice, care sînt rugăciuni ce durează nouă zile, păstrează memoria acestui cult, aşa cum Sfînta lor Trinitate păstrează caracterul mistic pe care toate popoarele sălbatice îl atribuie numărului 3; numărul 3 se regăseşte în toate religiile primitive: trei Parce la Greci şi la Scandinavi, trei zeiţe ale vieţii la Irochezi2). La Chinezi, numărul 5 se bucura de un privilegiu excepţional: 5 elemente, 5 facultăţi, 5 lucruri periodice, 5 note în gama arhaică, 5 puncte cardinale (ale noastre plus punctual în care se află observatorul), etc. Diviziunea noastră specială a timpului în săptămîni de cîte 7 zile, care nu se încadrează nici cu lunile şi nici cu anul, este o moştenire a Caldeenilor, pentru care numărul 7 avea calităţi magice. [Nota lui Lafargue]

(10). Grecii se foloseau de literele alfabetului  pentru cifre, păstrînd literele cadmeene antice, ceea ce aducea numărul la 27. Primele 9 numere erau unităţi, următoarele 9 erau zecile şi următoarele 9 erau sutele.

Trebuia să fie extrem de penibil şi dificil de a face calcule cu cifrele Grecilor şi ale Romanilor, care nu aveau zero. Metafizicienii abstracţiei nirvanei erau singurii capabili să inventeze această magică cifră, simbol al neantului, care nu are valoare, dar care dă valoare şi care, conform expresiei lui Pascal «este număr cu adevărat indivizibil, aşa cum indivizibilul este un veritabil zero». Zeroul joacă un rol atît de important în numărarea modernă încît numele său arab sifr, pe care Portughezii l-au transformat în cifra, Englezii în cipher, Francezii în chiffre [cifră], după ce a fost mai întîi un nume numai pentru zero, foloseşte pentru a numi toate semnele numerelor. [Nota lui Lafargue]

 

 


 

1). Adepţi ai Cabalei (ebraică: kabbala „tradiţie“) - doctrină mistică iudaică din evul mediu, care invoca un sens ocult al Bibliei, recurgînd la un simbolism al numerelor şi literelor.

2). Irochezi - persoane care fac parte sau sînt originare dintr-o uniune de triburi indiene din nordul S.U.A. şi din Canada.

3). Familisterul din Guise [Familistère de Guise] - complex de clădiri format din trei pavilioane de locuinţe şi din bibliotecă, şcoală, teatru, parc de agrement etc., situat în apropiere de turnătoria din localitatea Guise, construit de industriaşul Jean-Baptiste André Godin (1817-1888) în a doua jumătate a sec. 19; a fost realizat după modelul falansterului socialistului utopic Charles Fourier[d].