Paul Lafargue

Proprietatea - origine şi evoluţie

Capitolul I

Formele proprietăţii contemporane

__________

I

Clasificarea formelor de proprietate

După spusele economiştilor, proprietatea este un fenomen social nesupus legii de evoluţie care guvernează lumea materială şi intelectuală. Prin faptul că nu-i identifică decît o formă unică şi inamovibilă, forma de capital(1), aceşti apologeţi patentaţi ai nedreptăţilor sociale afirmă eternitatea capitalului şi, cu scopul de a stabili bine imortalitatea capitalului, ei fac eforturi să dovedească existenţa capitalului de cînd lumea este lume şi ajung la concluzia triumfală conform căreia, dat fiind că nu are început, capitalul nu poate avea un sfîrşit. Pentru a susţine acest argument surprinzător, manualele de economie politică repetă ca papagalii istoria sălbaticului care îi împrumută arcul confratelui său de sălbăticie, cu condiţia ca acesta să împartă prada sa cu el. Fiind nesatisfăcuţi de această origine preistorică, unii economişti afirmă că proprietatea capitalistă a precedat speciei umane; ei o descoperă la creaturile nevertebrate, fiindcă prevăzătoarea furnică acumulează provizii: este păcat că s-au oprit pe un făgaş atît de bun şi nu au înţeles că această insectă nu agoniseşte decît pentru a vinde şi pentru a realiza profituri prin circularea mărfurilor.

Există o lacună în această teorie puţin îmbucurătoare a eternului capital: a fost uitat să se demonstreze că termenul capital este şi el de o veşnicie. Pe un vas, orice frînghie are o denumire, cu excepţia celei de la clopot; este imposibil să fie acceptată ideea ca omul să nu fi avut aceeaşi bogăţie lingvistică în lumea economică şi ar fi împins neglijarea atît de departe încît să nu dea un nume unui lucru atît de util cum este capitalul. În acelaşi timp este cert că termenul capital, în sensul special în care este întrebuinţat în zilele noastre, nu datează decît din secolul al XVIII-lea, precum cuvîntul filantropie, care desemnează una din formele de ipocrizie caracteristică ale regimului capitalist, dat fiind că în această epocă forma de capital a proprietăţii începe să-şi facă simţită preponderenţa în societate(2). Această predominanţă socială a formei de capital asupra formei feudale a proprietăţii a adus revoluţia franceză care, în cazul în care este unul din cele mai importante evenimente din istoria modernă, nu este, în definitiv, decît o revoluţie produsă în interesul exclusiv al clasei capitaliste cu toate reclamele libertare, de fraternitate, egalitare, justiţiare şi cu un patriotism excesiv care trebuiau reproduse în prospectele şi în programele celor care lansează speculaţii financiare şi politice(3).

Forma de proprietate care corespunde cu termenul de capital nu începe să aibă o importanţă socială decît după producţia comercială, care a fost încoronarea mişcării economice şi politice de care Europa era canonită din secolul al XII-lea şi care au accelerat descoperirea Americii şi a drumurilor spre Indii prin trecerea pe la Capul Bunei Speranţe, importul de metale preţioase din lumea nouă, invenţia prafului de tun, a imprimării şi a busolei, cucerirea Constantinopolului, alianţele dintre familiile suverane, organizarea marilor state europene şi pacificarea relativă şi generală care a urmat drept consecinţă... Toate acesta cauze la un loc, precum şi altele de o importanţă mai redusă, au dezvoltat Capitalul, forma cea mai perfecţionată a proprietăţii private şi, putem afirma, ultima.

Apariţia relativ recentă a formei capital este cea mai bună dovadă că proprietatea nu a rămas inamovibilă, întotdeauna identică cu ea însăşi ci, din contra, în mod asemănător cu toate fenomenele de ordin material şi intelectual, ea evoluează şi trece printr-o serie de forme diferite care decurg una din alta.

Proprietatea este atît de puţin identică cu ea însăşi încît se prezintă sub diverse forme şi sub-forme în societatea contemporană.

I. — Forme comune ale proprietăţii { a) — Proprietate comună de origine antică: bunuri comune, domeniale, etc., care timp de secole au cedat poftelor nobilimii şi burgheziei
b) — Proprietate comună de origine modernă, administrată de Stat sub denumirea de servicii publice: poştă, căi ferate, muzee, Biblioteci naţionale, etc.
     
II. — Forme private ale proprietăţii { c) —Proprietate de însuşire individuală
d) — Proprietate-instrument de muncă
e) — Proprietate-capital

 

II

Proprietate de însuşire individuală

Proprietatea de însuşire personală sau individuală este cea mai primitivă formă de proprietate; ea a existat întotdeauna şi va exista întotdeauna fiindcă este însăşi condiţia vieţii: fiind susceptibilă de o mare extensie, ea începe cu alimentele pe care omul le ia pentru a-şi recupera forţele şi se întinde pînă la bijuteriile cu care se împodobeşte. Odinioară, casa era inclusă în această categorie de proprietate; omul poseda adăpostul său aşa cum broasca ţestoasă posedă carapacea sa. Dacă prin aplicarea unor maşini industriale, civilizaţia poate pune la dispoziţia pungilor mici un număr de obiecte de lux pe care în alte vremuri numai bogătaşii le puteau procura, ea a luat casa de la majoritatea cetăţenilor, i-a obligat să trăiască în apartamente închiriate şi în camere mobilate şi, în toiul unei abundenţe fără precedent, ea a limitat producătorul la minimul strict de proprietate de însuşire personală.

Civilizaţia capitalistă îl condamnă pe proletar să vegeteze în condiţii de viaţă inferioare faţă de cele ale sălbaticilor. Lăsînd la o parte faptul esenţial că sălbaticul nu munceşte pentru a îmbogăţi paraziţii, pentru a vorbi doar despre hrana sa, este indiscutabil faptul că barbarii care populau Europa în primele secole ale erei noastre, posedînd numeroase turme de porci şi alte animale şi avînd preţioasa resursă a vînatului în pădurile pline cu carne şi a pescuitului în rîurile pline de peşti, dacă nu erau destul de bine acoperiţi de pieile de animale şi de cojoacele cusute fără fineţe, ei consumau mai multă hrană de origine animală decît proletarii civilizaţiei ale căror haine de bumbac şi lînă false, cusute mai frumos de maşini perfecţionate, îi apără mai precar de intemperiile sezoanelor. Situaţia proletarului este cu atît mai inferioară cu cît organismul său faţă de corpul barbarului nu este nici mai robust şi nici mai rezistent la intemperiile atmosferice.

Burghezul crede că el realizează idealul umanităţii: filozofii său, liber gînditori şi religioşi, se înţeleg ca să reprezinte această fiinţă, strîmtă sau îndopată cu grăsime nocivă şi copleşită de boli mai mult decît de vicii, drept ultimul efort al evoluţiei umane(4); însă orice observator imparţial trebuie să recunoască inferioritatea corporală şi intelectuală a oamenilor civilizaţi, bineînţeles ţinînd seamă de excepţii şi de necesitatea unei educaţii savante, începută încă din leagăn, continuată în timpul vieţii şi urmată în decursul unui număr de generaţii pentru a dota din nou fiinţa umană cu vigoarea muşchilor şi cu perfecţiunea simţurile avute de barbari(5).

Producătorul modern este limitat la numărul minim de obiecte de însuşire personală, strict necesare pentru satisfacerea necesităţilor sale cele mai imperioase, deoarece capitaliştii posedă mijloacele necesare pentru a-şi satisface cele mai excesive fantezii. Parcă ar avea cincizeci de capete şi o sută de picioare, precum monştrii din mitologia greacă, pe care ei nu apucă să le acopere cu pălăriile şi pantofii care se îngrămădesc în dulapurile lor; cei bogaţi sînt disperaţi că nu pot să facă în aşa fel să le crească capacitatea stomacală ca să înfulece bucatele care le încarcă mesele în mod excesiv: ei se aseamănă cu acei sultani descreieraţi care îşi populează haremul ca şi cum ar avea forţa unei duzine de Herculesi) pentru a se bucura. Dacă proletarii suferă pentru că le lipseşte proprietatea de însuşire personală, capitaliştii ajung să fie martirii abundenţei acesteia. Plictiseala, care îi copleşeşte şi bolile care îi torturează, creînd bastarzi şi stingînd rasa lor decadentă, sînt consecinţele inevitabile ale supraabundenţei în care trăiesc. Moraliştii şi-ar folosi mai bine timpul dacă ar predica burghezilor virtuţile abstinenţei, în loc să  pisălogească pentru proletari preceptele tristei lor morale a economisirii.

 

III

Proprietate-instrument de muncă

Conform expresiei lui Franklin, omul este un tool-making animal, — un animal care fabrică unelte: — într-adevăr, unealta face diferenţa dintre om şi animale, strămoşii săi. Maimuţele se folosesc de beţe şi pietre, dar omul este singurul animal care a prelucrat silexul pentru a-şi face o armă sau o unealtă: astfel, descoperirea unei pietre gravate într-o peşteră sau într-un strat geologic denotă prezenţa omului cu aceeaşi certitudine ca osemintele omeneşti.

Instrumentul de lucru — cuţitul de silex al sălbaticului, rindeaua tîmplarului, microscopul fiziologului sau cîmpul ţăranului — este o anexă la organele omului pentru a-i facilita satisfacerea necesităţilor sale materiale şi intelectuale.

Atîta timp cît durează mica industrie manuală, liberul producător îşi posedă instrumentul său de muncă: în evul mediu, calfa mergea cu sacul său de unelte, aşa cum în zilele noastre chirurgul umblă cu trusa sa. Încă înainte de constituirea proprietăţii private a pămîntului, ţăranul poseda temporar lotul de pămînturi care i-a revenit în momentul partajelor agrare; în timpurile feudale, şerbul era atît de strîns legat de cîmpul pe care îl cultiva, încît nu putea fi desprins de acolo.

Mai există multe urme ale acestei proprietăţi personale ale instrumentului de muncă, dar aceasta este pe cale de dispariţie rapidă: în toate industriile atinse de mecanică, instrumentul este smuls din mîinile meşteşugarului pentru a fi incorporat în maşină, care nu mai este un instrument individual, ci un instrument colectiv şi care, în consecinţă, nu poate aparţine producătorului în mod individual. Civilizaţia capitalistă deposedează omul de anexa sa instrumentală, iar această deposedare a început, din punct de vedere istoric, prin exproprierea primului instrument perfecţionat, prin ridicarea armelor. Sălbaticul posedă arcul şi săgeţile sale, care sînt în acelaşi timp armele şi uneltele sale, soldatul este primul proletar despuiat de armele sale, care sînt uneltele sale, ce aparţin Statului care l-a înregimentat.

Civilizaţia capitalistă a redus la cel mai strict minim proprietatea de însuşire personală; ea nu poate merge mai departe de atît fără să pericliteze viată producătorului, găina sa cu ouă de aur; ea tinde să-l deposedeze în mod absolut de proprietatea-instrument de muncă: pentru o parte a clasei muncitoare din Europa, această deposedare este deja un fapt îndeplinit.

 

IV

Proprietate-capital

Capitalul este forma de proprietate caracteristică a societăţii modernă; aceasta nu a existat în nici o altă societate, cel puţin nu ca fapt general şi dominant.

Condiţia esenţială a acestei forme de proprietate este exploatarea liberului producător, deposedat zilnic de o parte din valorile pe care le-a creat: Karl Marx[d] a demonstrat acest lucru în mod irefutabil. Existenţa capitalului se bazează pe producţia comercială, pe o formă de producţie în cadrul căreia muncitorul produce nu avînd în vedere consumul său sau al seniorului său feudal şi al stăpînului său sclavagist, ci avînd în vedere piaţa. În alte societăţi s-a vîndut şi s-a cumpărat, dar numai surplusul consumaţiei era vîndut şi cumpărat; în aceste societăţi era exploatat producătorul, sclav sau iobag, dar proprietarul avea anumite îndatoriri faţă de el: astfel, stăpînul sclavului îşi hrănea animalul său de esenţă umană, chiar şi cînd acesta nu muncea; capitalistul s-a descotorosit de această obligaţie, pusă pe socoteala liberului producător. Bunul suflet al lui Plutarhi) se indignează împotriva lui Cato, îngrozitorul moralist, pentru că vindea sclavii bătrîni din serviciul său; ce ar fi spus el de cele ce se petrec în zilele noastre? Nu există un capitalist, creştin, liber gînditor, antisemit sau filantrop care nu-l arunce pe străzi, ca să moară de foame, pe proletarul datorită căruia a devenit milionar. Cu toate că pozează cu multă gălăgie drept apărătoarea libertăţii umane, pentru că a eliberat iobagul şi sclavul, burghezia nu încearcă să ajungă la emanciparea producătorului, ci caută să elibereze capitalistul de orice obligaţie faţă de muncitor. Numai atunci cînd se realizează forma de capital a proprietăţii, capitalistul poate să exerciteze cu toată rigoarea dreptul de a uza şi de a abuza.

 

***

Acestea sînt formele de proprietate care există în societatea contemporană: chiar şi o observaţie superficială arată că aceste forme nu sînt imuabile ci, din contra, ele sînt într-o permanentă transformare. De exemplu, în timp ce proprietatea comună de origine antică dispărea în faţa invaziilor proprietăţii private, proprietatea privată capitalistă se transformă în proprietate comună sub administraţia Statului; dar, înainte de a ajunge la această ultimă formă, capitalul expropriază producătorul de instrumentul său individual şi creează instrumentul colectiv de muncă. După ce a fost constatată în prezent această evoluţie a formelor de proprietate, este o minciună să se facă afirmaţia că în trecut proprietatea a rămas întotdeauna identică cu ea însăşi şi nu a trecut printr-o serie de forme înainte de cea a capitalului, care este la rîndul său destinată să dispară şi să fie înlocuită de noi forme.

Cred că este util ca înainte de a aborda descrierea formelor de evoluţie a proprietăţii să spunem cîteva cuvinte despre metoda întrebuinţată în acest eseu de reconstituire istorică.

 

V

Metodă

Toţi oamenii, fără vreo diferenţă de rasă, trec, de la naştere pînă la moarte, prin aceleaşi faze de evoluţie: la vîrste care diferă cu puţin în funcţie de climă, ei suferă de aceleaşi crize dentare,  nubilitate, creştere şi descreştere; în aceeaşi măsură, societăţile omeneşti trec prin aceleaşi forme ale familiei, precum şi prin aceleaşi instituţii sociale, religioase şi politice, prin aceleaşi obiceiuri şi ideile filozofice care le corespund. Denumit «tatăl filozofiei istoriei», Vico a fost primul care a întrevăzut această mare lege a evoluţiei istorice: în lucrarea sa Scienza Nova, el vorbeşte despre «o istorie ideală, eternă, care în timp parcurge istoria tuturor naţiunilor, de la stadiul primar de sălbăticie, ferocitate şi bestialitate prin care trec oamenii pentru a se domestici»(6). Karl Marx, cel care, legînd fenomenele din lumea politică şi din lumea intelectuală cu fenomenele din lumea economică, a reînnoit concepţia istoriei, confirmă legea lui Vico atunci cînd spune în prefaţa Capitalului că «ţara cea mai dezvoltată din punct de vedere industrial nu face decît să arate celor care o urmează pe scara industrială imaginea propriului lor viitor».

Dacă am cunoaşte istoria unui popor de la stadiul sălbatic la stadiul civilizat, vom poseda această istorie tip a tuturor popoarelor care locuiesc pe pămînt; dar este imposibil să urmăm succesiv toate etapele parcurse de vreo naţiune. Dacă această istorie nu poate fi croită dintr-o bucată în viaţa unui popor sau a unei rase, ea poate fi construită dacă sînt raportate şi îmbinate faptele cunoscute pentru diferitele popoare de pe glob(7). Procedînd în acest mod, umanitatea, pe măsură ce îmbătrîneşte, îşi va cunoaşte copilăria.

Obiceiurile străbunilor din popoarele civilizate revin în obiceiurile popoarelor sălbatice pe care civilizaţia încă nu le-a distrus. Obiceiurile, instituţiile sociale şi politice, religiile şi ideile sălbaticilor şi ale barbarilor permit istoricului să evoce un trecut care era considerat drept completamente uitat. Adresîndu-ne popoarelor primitive, putem regăsi originile proprietăţii; culegînd fapte de pe întregul glob, ajungem să urmărim fazele de evoluţie ale proprietăţii.

 

 

 


 

(1). Filozofii şcolii carteziene recomandau ca orice discuţie să fie începută cu definiţia termenilor de dezbatere; înainte de a merge mai departe, să stabilim sensul exact al termenului «capital».

Prin capital înţelegem orice proprietate care aduce dobînde, rente, beneficii sau profituri. Capital este o sumă de bani dată împrumut cu dobîndă; capital este, de asemenea, un instrument oarecare de muncă (pămînt, război de ţesut, uzină metalurgică, vapor, etc.) pus în valoare nu de către proprietarul său, ci de salariaţi. Dar cîmpul pe care îl cultivă un ţăran proprietar cu ajutorul familiei sale, puşca unui braconier, barca unui pescar, rindeaua unui tîmplar, bisturiul unui chirurg, pana unui scriitor etc., cu toate că sînt proprietăţi, nu sînt capital sau proprietăţi cu formă capitalistă, fiindcă posesorii acestor obiecte le utilizează ei înşişi în loc să le întrebuinţeze prin a face să muncească alte persoane.

Cine spune capital spune proprietate pusă în valoare de către salariaţi care produc mărfuri şi care aduc profituri proprietarului. Ideea de profituri fără muncă este lipită de cuvîntul capital, precum cămaşa lui Nessusi). [Nota lui Lafargue]

(2). La Curne de Sainte-Palayei) menţionează termenul de capital drept adjectiv utilizat pentru a descrie anumite mărimi; ca substantiv este folosit pentru a desemna anumite părţi ale unei clădiri sau ale unui costum (Dictionnaire de l'ancien langage françois depuis son origine jusqu'a Louis XIV). Littréi) întîlneşte acest termen drept adjectiv în texte din secolul al XII-lea; cea mai veche citare, acolo unde figurează ca substantiv, provine din secolul al XVI-lea. În Dicţionarul lui Richelet (1728), termenul este citat ca adjectiv, iar ca substantiv nu are decît două sau trei utilizări; acelaşi lucru apare în Dicţionarul din Trévoux (1771). Trebuie să ajungem la Enciclopedia lui Dideroti) pentru a-i găsi o valoare economică: «Capital se numeşte suma care trebuie rambursată fără legătură cu dobînzile. — Se mai spune aşa despre fondurile unei companii.» [Nota lui Lafargue]

(3). În perioada Revoluţiei, capitalistul era un animal de provenienţă socială atît de recentă, încît Sébastien Mercieri), în dicţionarul său de cuvinte introduse în ultima vreme, apărut în 1802, alătura termenului "capitalist" această definiţie curioasă:

«Capitalist: este cunoscut numai la Paris. Desemnează un monstru al averii, un om cu o inimă de fier, care nu are decît afecţiuni monetare. Dacă se vorbeşte despre impozit funciar, el îşi bate joc: el nu are nici un petec de pămînt; cum îi pot fi impuse taxe? Aşa cum Arabii din deşert care vin să jefuiască o caravană, bagă în pămînt aurul de frică să nu ajungă pe mîinile altora, capitaliştii au  îngroapă banii noştri.» [Nota lui Lafargue]

(4). Discutînd concluziile despre cantitatea şi precocitatea capetelor fără păr şi a gurilor fără dinţi observate în clasa burgheză, care este clasa perfecţionată prin concurenţa vitală, un evoluţionist american prezice o omenire cheală şi fără dinţi: acest lucru se va produce dacă va mai dura civilizaţia capitalistă. [Nota lui Lafargue]

(5). Cezari), despre care admiratorii extravaganţi ai civilizaţiei capitaliste nu puteau să-i refuze vreun talent de observaţie, nu-şi permitea să admire forţa şi abilitatea pentru exerciţiile militare a barbarilor germanici, care, cu capul şi corpul gol, se luptau cu soldaţii săi în zale şi cu căşti pe cap şi pe care el nu îndrăznea să-i urmărească după ce i-a înfrînt. — În decursul celei de a şaptea campanie, singura campanie glorioasă pentru armata romană, după Napoleon I, cu scopul de a înfrînge rezistenţa eroică a Galicilor sub comanda lui Vercingetorixi), el a trimis solii pentru a recruta războinici de dincolo de Rin şi a trebuit să înduplece ofiţeri şi chiar cavaleri pentru a le da cai: i-a trebuit un timp pentru acest lucru. De două ori, înainte de Novidionum [Noviodunum] şi Alesia, cavaleria germanică a restabilit lupta şi i-a înfrînt pe Galici, atunci cînd cohortele romane pierdeau teren. Un secol mai tîrziu, pentru a-i instiga pe Galici şi pe Germanici la revoltă, Civilisi) le-a reamintit că Cezar nu a putut învinge Galia decît cu ajutorul războinicilor germanici.

Morgan, unul din puţinii antropologi care nu împărtăşesc imbecilul dispreţ al filistinului pentru popoarele necivilizate, consideră că «progresele realizate în decursul perioadei sălbatice şi barbare sînt poate mai importante faţă de cele împlinite în cursul civilizaţiei».

Sălbaticii şi barbarii transplantaţi în civilizaţia capitalistă au o tristă înfăţişare: ei îşi pierd calităţile şi adoptă, cu o uşurinţă înspăimîntătoare, viciile celor civilizaţi; dar istoria Egiptenilor şi a Grecilor arată la ce grad minunat de dezvoltare materială şi intelectuală poate ajunge un popor barbar plasat în condiţii favorabile şi care evoluează liber. [Nota lui Lafargue]

(6). «Una storia ideal, eterna, sopra la quale corrono in tempo le storia di tutti le nazioni: ch'omvoque da tempi selvaggi, feroci é fieri commenciano gli uomini ad addimestircasi.» (Principi di Scienza nuova; De principi; lib. II, sect. v; Milano, 1837). [În italiană, în original. - Nota trad.] [Nota lui Lafargue]

(7). În paginile care urmează, cititorul va găsi fapte culese din lumea veche şi cea nouă şi reunite cu intenţia de a demonstra că aceleaşi fenomene se reproduc la toate popoarele, oricare ar fi diversitatea originii lor şi gradul lor ulterior de cultură. [Nota lui Lafargue]