Socialismul ştiinţific a fost elaborat de Karl Marx şi Friedrich Engels în condiţiile maturizării capitalismului şi dezvoltării luptei de clasă a proletariatului, care începea să se opună burgheziei ca o forţă independentă. Spre deosebire de socialismul utopic, care considera socialismul ca o cerinţă a „raţiunii“ şi ca un simplu ideal moral, socialismul ştiinţific demonstrează, pe baza legilor obiective ale progresului social, a analizei ştiinţifice a orînduirii capitaliste şi a evoluţiei acesteia, necesitatea obiectivă a socialismului. În acest fel, socialismul s-a transformat dintr-o utopie într-o ştiinţă.

Un rol hotărîtor în transformarea socialismului din utopie în ştiinţă l-a avut crearea materialismului istoric. Unirea socialismul ştiinţific cu mişcarea muncitorească a dus la transformarea clasei muncitoare într-o clasă revoluţionară conştientă. Marx şi Engels au formulat tezele fundamentale ale socialismului ştiinţific, au arătat rolul proletariatului şi au demonstrat că lupta de clasă revoluţionară a clasei muncitoare constituie singura cale de instaurare a orînduirii socialiste.

Lenin a dezvoltat teoria socialismului ştiinţific prin prezentarea trăsăturilor specifice stadiului monopolist al capitalismului, prin descoperirea legii dezvoltării economice şi politice inegale şi în salturi a ţărilor capitaliste în imperialism.

Teoria socialismul ştiinţific are, în esenţă, un caracter general-valabil, un conţinut unic pentru toate ţările, deoarece legile dezvoltării sociale sînt în esenţă aceleaşi pentru toate ţările. Aceste legi se realizează însă în forme şi cu metode specifice fiecărei ţări, corespunzător stadiului dezvoltării ei economice şi sociale, raportului forţelor de clasă, tradiţiilor istorice etc.